Această orbitoare absență a luminii

Această orbitoare absență a luminii

Tahar Ben Jelloun este un romancier și poet născut în anul 1944 în Maroc. Din 1971 s-a mutat cu părinții la Paris, unde a studiat filosofia și psihologia. În anul 1987 a obținut Premiul Goncourt pentru romanul Noaptea sacră.

Cu volumul de față, Această orbitoare absență a luminii, Jelloun a câștigat International IMPAC Dublin Literary Award în 2004. În anul următor a fost răsplătit pentru întreaga carieră literară cu Premiul Ulysses.

Pe rafturile librăriilor din România mai găsiți traduse dintre cărțile lui Tahar Ben Jelloun: Copilul de nisip (1985), Corupţia (1995), Noaptea greşelii (1997) şi Rasismul pe înţelesul fiicei mele (1998).

Dacă în celelalte cărți ale sale abordează rasismul și viața pe care o au femeile în lumea arabă/musulmană, în Această orbitoare absenţă a luminii acțiunea și întreg universul se învârt în 18 ani de închisoare în sud-estul Marocului, mai exact în închisoarea numită Tazmamart.

Cartea te macină pe dinăuntru prin expunerea ororilor reale la care au fost supuși cei 23 de deținuți despre care scrie autorul. Textul este o mărturie care îi rămâne întipărită cititorului în creier şi în suflet deopotrivă, evidențiind rezistența prin spiritualitate în fața unor grave încălcări ale drepturilor omului.

După atentatul și masacrul din Skhirat din iulie 1971, prizonierii au fost îngropați în întuneric (un prim sens al acestei orbitoare absențe a luminii) nu-se-știe-unde-în-deșert. Temnițele lor erau veritabile morminte pe verticală.

Noi eram noaptea. Nocturne în chip definitiv, trupurile noastre, respirația, bătăile inimii, bâjbâielile mâinilor noastre mergând de la un perete la altul fără niciun efort, căci spațiul era redus la dimensiunile unui mormânt pentru un om viu – de fiecare dată când rostesc acest cuvânt, ar trebui să îl înlocuiesc cu „supraviețuitor”, dar, în realitate, nu eram decât un VIEȚUITOR, îndurând viața într-o sărăcie extremă, ca pe o probă al cărei sfârșit nu putea fi decât moartea, o moarte ciudat de asemănătoare cu viața. (…) Mormântul a fost amenajat (iată încă un termen ce aparține vieții, dar trebuie să continui să împrumuți câte un mărunțiș de la viață) astfel încât trupul să îndure toate suferințele care pot fi închipuite, să le rabde cu cea mai lentă dintre lentori și să păstreze în viață pentru a îndura alte chinuri. De fapt, mormântul era o celulă de trei metri lungime și un metru și jumătate lățime. Era mai cu seamă scundă, între un metru cincizeci și un metru șaizeci. Nu puteam să mă ridic în picioare. O gaură în care să îţi faci nevoile. O gaură cu diametrul de zece centrimetri. Gaura făcea parte din trupul nostru. (…) 

Jelloun oferă imaginației retinei descrieri foarte bine „închegate”, emoționante, pline de o intensitate care te ține în tensiune până acolo încât să nu poți lăsa cartea din mâini.

Fiecare celulă avea individul său și, dacă stau să mă gândesc puțin, era luminată de inima și de respirația lui. Astfel, la celula numărul 12 era Hamid, un tip foarte înalt, slab, cu pielea mată, fiul unui subofițer care își pierduse mâna în Indochina. În celula 8 era Mostafa (a murit înțepat de scorpioni); în celula numărul 13 se găsea Bourras (a murit din cauza constipației); în celula numărul 6, Majid (berber din Agadir, scund, uscat, cu ochii ageri); în numărul 2 era Abdelkader (un om timid, rezervat, mic de statură, cu voce stinsă, care a murit…, veți descoperi singur din ce cauză); în „mormântul” 23 era Ruchdi (un om blând, grav, inteligent și fin); în celula 15 era Karim (un tip mic și îndesat, care provenea dintr-o familie în care toți cei de parte bărbătească făcuseră doar armata); Fellah, sau numărul 14, era sensibil, făcea versuri ca să nu se mai gândească la El Mouth (Moartea).

Nu vă dezvălui prea multe, ca să aveți parte de bucuria personală a acestei călătorii.

Această orbitoare absenţă a luminii m-a atras prin veridicitate, prin licăririle de realism și tragism, prin abordarea temei credinței, o credință pe care Jelloun a trăit-o într-un mod practic și cu impact. Vă las un mic pasaj despre credință:

Îmi spuneam: Credința nu înseamnă teamă. Sinuciderea nu este o soluție. Suferința e o sfidare. Rezistența este o sarcină, nu o obligație. A-ți păstra demnitatea e tot ce-mi rămâne, tot ce ne mai rămâne. Fiecare face ce poate pentru ca demnitatea să nu-i fie înăbușită. Iată misiunea mea. Să rămân în picioare, să fiu om, niciodată o zdreanță, o cârpă cu care să ștergi pe jos, o eroare. (…)  Știi, dragul meu Ruchdi, rugăciunea e gratuitatea absolută. (…) Tăcerea era un drum, o cale pe care puteam ajunge din nou la mine însumi. ERAM tăcerea. Respirația mea, bătăile inimii deveniseră tăcere. Goliciunea mea interioară era secretul meu. Nu aveam nevoie de a o dezvălui, nici să o celebrez în singurătatea mea mirosind a mucegai și urină. După câteva clipe de mare luciditate, cădeam din nou sub piatra de moară care măcina cu încetinitorul.

Această orbitoare absenţă a luminii de Tahar Ben Jelloun se găsește în oferta Editurii Art. Este o carte care, în ciuda unor termeni din limba arabă, se citește totuși cu ușurință, și mă refer la ușurința ochilor, nu a sufletului.

Un articol scris de Simona Simionescu

 

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *