Această orbitoare lipsă a luminii sau tragedia socială

Această orbitoare lipsă a luminii sau tragedia socială

Tahar Ben Jelloun este un romancier și poet născut în anul 1944 în Maroc. Din 1971 s-a mutat cu părinții la Paris, unde a studiat filosofia și psihologia. În anul 1987 obține Premiul Goncourt cu romanul „Noaptea sacră”.

Cu volumul de față, Această orbitoare absență a luminii, Jelloun a câștigat International IMPAC Dublin Literary Award în 2004, iar în anul următor a fost răsplătit pentru întreaga carieră literară cu Premiul Ulysse.

Pe rafturile librăriilor din România de Tahar Ben Jelloun mai regăsiți traduse: „Copilul de nisip” (1985), „Corupţia” (1995), „Noaptea greşelii” (1997) şi „Rasismul pe înţelesul fiicei mele” (1998).

Dacă în celelalte cărți abordează rasismul, viața pe care o au femeile în lumea arabă/musulmană, în Această orbitoare absenţă a luminii acțiunea și întreg universul se învârt în 18 ani de închisoare în Sud-Estul Marocului, numită Tazmamart.

Cartea te macină puțin pe dinăuntru prin prisma ororilor reale la care au fost martori și supuși cei 23 de deținuți.

Cartea e dovada unei mărturii care ți se va lega de creier şi suflet deopotrivă – rezistența prin spiritualitate în cazul unor grave încălcări ale drepturilor omului.

După atentatul și masacrul din Skhirat din iulie 1971, prizonierii au fost îngropați în întuneric (un prim sens al acestei orbitoare lipse a luminii) nu-se-știe-unde în deșert. Aceste temnițe erau morminte pe verticală.

 „Noi eram noaptea. Nocturne în chip definitiv, trupurile noastre, respirația, bătăile inimii, bâjbâielile mâinilor noastre mergând de la un perete la altul fără niciun efort, căci spațiul era redus la dimensiunile unui mormânt pentru un om viu – de fiecare dată când rostesc acest cuvânt, ar trebui să îl înlocuiesc cu „supraviețuitor”, dar, în realitate, nu eram decât un VIEȚUITOR, îndurând viața într-o sărăcie extremă, ca pe o probă al cărei sfârșit nu putea fi decât moartea, o moarte ciudat de asemănătoare cu viața. (…) Mormântul a fost amenajat (iată încă un termen ce aparține vieții, dar trebuie să continui să împrumuți câte un mărunțis de la viață) astfel încât trupul să îndure toate suferințele care pot fi închipuite, să le rabde cu cea mai lentă dintre lentori și să păstreze în viață pentru a îndura alte chinuri. De fapt, mormântul era o celulă de trei metri lungime și un metru și jumătate lățime. Era mai cu seamă scundă, între un metru cincizeci și un metru șaizeci. Nu puteam să mă ridic în picioare. O gaură în care să îţi faci nevoile. O gaură cu diametrul de zece centrimetri. Gaura făcea parte din trupul nostru. (…)” 

Jelloun aduce în memoria retinei descrieri foarte bine „închegate”, emoționante, pline de intensitate care te țin în tensiune – să nu lași cartea din mâini.

Fiecare celulă avea un număr cu individul său și, dacă stau să mă gândesc puțin, era luminată de inima și respirația lui. Astfel, la celula numărul 12 era Hamid, un tip foarte înalt, slab, cu pielea mată, fiul unui subofițer care își pierduse mâna în Indochina. Acesta a fost crescut de armată – Hamid voia să devină pilot de linie și să renunțe la armată. În celula 8 era Mostafa (a murit înțepat de scorpioni, muuulți!), în celula numărul 13 se găsea Bourras (a murit din cauza constipației), în celula numărul 6, Majid (berber din Agadir, era scund, uscat, și cu ochii ageri), în numărul 2 era Abdelkader (un om timid, rezervat, mic de statură, cu voce stinsă, care va muri…nu mai zic de ce), în „mormântul” 23 era Ruchdi (un om blând, grav, inteligent și fin), în celula 15 era Karim (un tip mic și îndesat, care provenea dintr-o familie în care partea bărbătească a făcut doar (și numai!) armata), Fellah sau numărul 14 era sensibil, făcea versuri ca să nu se mai gândească la El Mouth (Moartea).

Nu vă zic chiar tot, că după aceea nu mai citiți cartea. 😀

Această orbitoare absenţă a luminii mi-a plăcut prin prisma povestirii, a veridicității, a apartenenței la realism și tragic, precum și tema – credinței – pe care Jelloun a acoperit-o într-un stil foarte practic și cu impact.

În acest sens, vă las un mic pasaj despre credință:

Îmi spuneam: Credința nu înseamnă teamă. Sinuciderea nu este o soluție. Suferința e o sfidare. Rezistența este o sarcină, nu o obligație. A-ți păstra demnitatea e tot ce-mi rămâne, tot ce ne mai rămâne. Fiecare face ce poate pentru ca demnitatea să nu-i fie înăbușită. Iată misiunea mea. Să rămân în picioare, să fiu om, niciodată o zdreanță, o cârpă cu care să ștergi pe jos, o eroare. (…)  Știi, dragul meu Ruchdi, rugăciunea e gratuitatea absolută. (…) Tăcerea era un drum, o cale pe care puteam ajunge din nou la mine însumi. ERAM tăcerea. Respirația mea, bătăile inimii deveniseră tăcere. Goliciunea mea interioară era secretul meu. Nu aveam nevoie de o dezvălui, nici să o celebrez în singurătatea mea mirosind a mucegai și urină. După câteva clipe de mare luciditate, cădeam din nou sub piatra de moară care măcina cu încetinitorul.”

Această orbitoare absenţă a luminii de Tahar Ben Jelloun se găsește pe rafturile Editurii Art, se citește ușor – mai are niște termeni din arabă, dar îi găsești dacă ai curiozitatea să afli câte puțin din lumea lor.

Este prima carte pe această temă și localizare, dar dacă e să extrapolăm, ar exista similitudinea rezistenței în închisoare prin credință și la Nicolae Steinhardt, „Jurnalul Fericirii”, cu același impact emoțional. De asemenea, un alt autor celebru, care a scris despre închisoare și credință a trăit în Rusia: Aleksandr Soljenițîn, devenit cunoscut  după publicarea romanului „Pavilionul canceroșilor”. În această operă, Soljenițîn abordează tragedia socială – Oleg și bolnavii de cancer care se află într-un lagăr de concentrare, în pavilionul 13, numit și pavilionul canceroșilor. Aici descoperim că fericirea poate fi revelată prin credință – astfel reușește să se vindece de tumoră. Spre deosebire de bolnavii canceroși, Oleg scapă de această maladie – a nu se uita și rolul medicinii practice (raze Roentgen, hormono-terapie).

Articol scris de: Simona Simionescu

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *