Autobiografia mea intelectuală. Being Victor Hugo

Autobiografia mea intelectuală. Being Victor Hugo

Autorul romanelor Mizerabilii și Notre Dame de Paris ne dezvăluie, în Autobiografia mea intelectuală, frânturi și sclipiri din modul în care a văzut și a interpretat lumea, arta, meșteșugul de scriitor etc. Nu vă așteptați însă la o autobiografie în înțelesul ei cel mai comun. Nu faptele lui Victor Hugo ni se arată în paginile cărții, ci viața lui interioară, gândirea lui profundă, morală, spiritul său atins de geniu.

Primele 70 de pagini ale volumului recent apărut la Editura Herald nu-i aparțin totuși lui Hugo, ci unui vechi prieten de-al nostru, Alexandre Dumas-tatăl, părintele muschetarilor, din ale cărui Memorii, probabil, sunt extrase amintirile despre bunul său prieten, Hugo, pe care îl numește „primul poet al Franței și al lumii”, amintind totodată că Chateaubriand l-a numit „copilul sublim”. Dumas ne deschide ușa către momente importante ale vieții lui Hugo. Îl vedem pe acesta din urmă în anii copilăriei, uimindu-și profesorii prin cunoștințele și intelectul său; îl surprindem apoi refuzând să urmeze cariera politehnică pe care i-o rezervase tatăl, preferând să se lanseze, sigur pe el, în lumea ceva mai nesigură a literelor.

Dumas-tatăl îl caracterizează concis: „el este rece, calm, politicos, sever, nu uită ce este bine și ce este rău…” (p. 5) și scrie despre primele succese literare ale poetului francez, despre cenzura timpului, care l-a atins nedrept și pe autorul lui Marion Delorme, despre căsătoria lui Hugo etc. Uneori, textul biografic include episoade din viața scriitorului, precum o audiență la regele Carol al X-lea sau discuțiile tensionate ale acestuia cu actorii care urmau să joace roluri în piesele lui. Descoperim astfel un Victor Hugo conștient de talentul și de capacitățile sale, elegant, abil și deschis către confrații săi scriitori.

Cititorii plonjează apoi în lumea gândurilor lui Hugo, cartea fiind alcătuită din eseuri pe teme diverse, separate din loc în loc de „Mormane de pietre”. Excepție face capitolul „Un ateu”, în care autorul rememorează o întâmplare al cărei tâlc se integrează totuși în mesajul capitolelor învecinate.

„Mormanele de pietre”, șase la număr, sunt de fapt scurte capitole de aforisme și cugetări, veritabile plonjee în apele adânci ale înțelepciunii. Hugo observă omul, îl vede pe dinafară, dar și pe dinăuntru, îl arată în relație cu alții, dar și în relație cu sine. Uneori, „mormanele de pietre” ascund sub ele observații care depășesc omul ca individ, punându-l în perspectiva mai largă a comunității, ba chiar a națiunii, a poporului. Rândurile următoare conțin câteva dintre minunatele observații și gânduri ale lui Hugo, redate aici cu speranța că vor fi suficiente pentru a vă determina să căutați cartea și să o citiți în întregime:

Eu caut idealul, dar atingând mereu realul cu vârful piciorului. (p. 81)

A fi sensibil la artă înseamnă a fi incapabil de crimă. (p. 83)

Fericirea nu te previne de nimic. (101)

Virtutea poartă un văl, viciul poartă o mască. (105)

Concizie în stil, precizie în gândire, decizie în viață. (129)

Îmi place să fiu popular – aceasta este fericirea; dar vreau să fiu util – aceasta este datoria. (p. 163)

Conștiința este Dumnezeu prezent în om. (p. 232)

Scriitura lui Victor Hugo poartă amprenta geniului său poetic. Este sprințară, vivace, rotundă, simplă și adâncă, muzicală, sobră, rapidă ca un pârâu, aprigă uneori – când trebuie să critice ori să taie, ca o sabie, separând geniul de mediocritate. Textul ne delectează cu gânduri despre literatură, carte, teatru, citit, poezie, gusturi, geniu, dar și despre teme fundamentale – Dumnezeu, dragoste, credință, datorie, infinit, eternitate. Toate sunt expuse cu pana fermă a omului trecut deja prin viață, a geniului care a tras concluziile pentru sine.

În acest jurnal de idei – căci asta este, până la urmă, Autobiografia mea intelectuală (în original, Post-scriptum de ma vie) – lipsit de o structură precisă, dar având o țintă clară, o menire testamentară, scriitorul francez, el însuși un mare poet al tuturor timpurilor, face apologia poeziei, încurajându-i pe poeți să viseze, să meargă mai departe, să bată câmpii, să delireze laolaltă cu înțelepții și, eventual, chiar în ciuda acestora.

Primul eseu, „Despre utilitatea frumosului”, este de fapt un elogiu adus de Hugo poetului antic Horațiu, despre care francezul scrie: „Lucrul minunat – și aici intervine mirarea crescândă a artei contemplate – este că putem afirma că ideile lui Horațiu – ceea ce numim fond – nu reprezintă decât suprafața și că adevăratul fond este forma, această formă eternă care, în misterul insondabil al Frumosului, are legătură cu absolutul” (p. 95). Discursul despre relația fond-formă se prelungește în capitolele următoare, fiind subliniată indivizibilitatea lor, forma și fondul fiind unite „precum carnea și sângele”. Forma, spune Hugo, este exteriorul fondului.

Hugo ni-i arată pe eroii săi din lumea scrisului, din sfera gândirii și a ideilor, începând cu Homer, desigur, iar lista îi include pe Eschil, Isaia, Iov, Pindar, Aristofan, Plaut, Dante, Shakespeare, Cervantes, Rabelais, Voltaire, Molière, La Fontaine ș.a. Înainte de a fi un autor citit, Victor Hugo a fost un om citit. În capitolul „Marii oameni”, autorul îi consacră mai multe pagini părintelui lui Hamlet, pe care îl consideră un atotputernic al gândirii și al poeziei, înzestrat cu un „mod propriu de a-și imagina”, de a crea și de a produce; îi dedică o pagină fabulistului La Fontaine (numindu-l „un arbore în plus în pădure”, într-atât de strânsă fiind legătura dintre faimosul creator al atâtor și-atâtor fabule și viața faunei și a naturii); apoi le aduce elogii lui Voltaire și Beaumarchais.

„Promontorium somnii” este un capitol mai lung, în care Hugo face dovada erudiției și, mai ales, a capacității fenomenale de sinteză, aruncându-și cititorii în vâltoarea mitologiilor antice și a superstițiilor cărora le-au căzut în mreajă chiar și elitele. Scriitorul identifică în natura umană o tendință „de a cădea în imposibil și în imaginar” și, atacând direct politeismul, pe care îl numește „fantasmagorie”, face afirmații surprinzătoare; de pildă: „Creștinismul, în virtutea sfinților, este un politeism”. Cititorii vor remarca neîndoios preocupările scriitorului pentru spiritualitatea creștină, căutarea lui după Dumnezeu, morala sa ancorată în Biblie, chiar dacă unele dintre opiniile sale teologice rămân discutabile.

Volumul Autobiografia mea intelectuală este o întoarcere la romantism, o provocare a gândirii, o delectare a spiritului, o redescoperire a lui Victor Hugo, un jurnal și un testament, o autobiografie în care nu ni se prezintă faptele, ci ideile în care și-a aflat rădăcinile însăși trăirea autorului. Cartea a fost publicată de Editura Herald în colecția „Autobiografia”, în 2017, fiind tradusă din limba franceză de Elena-Anca Coman.

 

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *