Frumoasă a fost această viață. Totuși.

Frumoasă a fost această viață. Totuși.

Frumoasă a fost această viață. Totuși (Je dirai malgré toutque cette vie fut belle) este o autobiografie, o carte de memorii care ne poartă de-a lungul a nouă decenii de viață frumoasă, totuși.

Jean d’Ormesson este la a patra carte tradusă și publicată în limba română de Baroque Books & Arts. Cartea este un dialog autobiografic al autorului cu sine însuși în două ipostaze: Eul și Supra-Eul. În prima ipostază – Eul – îl întâlnim chiar pe autor, povestind cu nostalgie episoade și „epoci” din propria-i viață, în timp ce în a doua ipostază – Supra-Eul – îl întâlnim tot pe el ca veritabil Hades, ca judecător critic și aspru al Eului, adică al lui însuși.

Eul se prezintă în carte ca acuzat în fața unui tribunal suprem pentru a da socoteală de propria identitate, de propria istorie, de alegerile, defectele, slăbiciunile, pasiunile și faptele sale.

În acest dialog, mimat prin dublul rol asumat, descoperim un fel de a fi al domnului d’Ormesson și se poate spune, fără a greși, că acest mod de prezentare a autobiografiei îi conferă acesteia umor de bună calitate, scoțându-l pe autor basma curată din fața posibilei acuzații că și-a scris memoriile pentru a se lăuda cu oamenii pe care i-a cunoscut, cu originea sa nobiliară sau cu realizările sale literare. De-a lungul cărții, Eul are în mare măsură o atitudine smerită, recunoscând că nu are motive de laudă și afirmând în repetate rânduri că viața i-a fost plină de greșeli. Supra-Eul însă îl încolțește la fiecare pas, cu gând să-i smulgă noi și noi mărturisiri de vinovăție.

„Nefericite zăpăcit”, „nefericite mic Eu”, „mic Eu insolent”, „rebut al omenirii”, „vierme amețit și ușor ridicol”, „fluture înfricoșat”, „brută orgolioasă”, „Eugène Sue la preț redus”, „veșnică jucărioară” – apelând mereu la astfel de calificative, Supra-Eul nu-l slăbește pe Eu deloc, nu-l cruță și nu-l iartă. La rândul lui, simulând supunerea, Eul îl ridică pe Supra-Eu în slăvi, doar pentru a-l ironiza prin exagerarea admirației ce i-o poartă: „Foarte stimat Supra-Eu”, „foarte perspicace Supra-Eu”, „mare Supra-Eu de geniu”, „mare Supra-Eu omniscient”, „Serenisime Supra-Eu”, „arbitru al duelurilor”, „inefabil Supra-Eu”, „Supra-Eu al rațiunii”, „implacabil Supra-Eu”, „inaccesibil Supra-Eu”, „foarte ilustru maestru” ș.a.m.d.

Jean d’Ormesson scrie în cele 400 de pagini ale cărții despre copilăria și familia lui, despre școală și despre preocupările specifice diverselor etape de vârstă, despre război (al Doilea Mondial) și dragoste, despre chinuitoarea sarcină de a-și găsi un drum în viață, în condițiile în care el însuși nu avea vreo ambiție și nu dorea să facă nimic: „Adevăratul răspuns la teribila întrebare «Ce-ai vrea să devii mai târziu?» era «Nimic».” (p. 104) Ne povestește despre activitatea sa la UNESCO, despre cum a devenit membru al Academiei Franceze și despre perioada în care a condus faimoasa publicație Le Figaro, dar și despre visul și pofta lui de a scrie – cărți, romane. În prezentarea fiecăreia dintre aceste etape de viață, identitate, muncă și carieră, d’Ormesson ne introduce în culise, ne duce cu sine dincolo de cortină și ne arată oameni lipsiți de măștile publice.

Mai presus de toate, autorul rememorează numeroase întâlniri cu persoane care au jucat roluri semnificative pe scena europeană de-a lungul deceniilor, fie că ne referim la politicieni, filosofi, oameni de litere, ziariști sau afaceriști. În dreptul unora dintre aceste personaje de factură istorică se oprește mai mult, cu scopul declarat de a le creiona portretul. Peste altele trece în grabă; ar îngroșa semnificativ cartea dacă i-ar acorda fiecăruia spațiul pe care îl merită. Lista celor pe care a avut ocazia să-i întâlnească sau chiar să-i cunoască este impresionantă. O bucățică din lista aceasta se găsește la pagina 195 (Nikos Kazantzakis, Julio Cortazar, William Styron, Mario Vargas Llosa), dar ea, lista, se conturează de fapt pe parcursul întregii cărți, culminând cu filosofi ca Raymond Aron și Jeanne Hersch și cu fostul președinte francez François Mitterrand.

Fascinat de anecdote, d’Ormesson presară în paginile cărții mici întâmplări cu caracter anecdotic, smulgându-ne zâmbetul sau punându-ne pe gânduri. Unul dintre episoadele rememorate în ton anecdotic se referă la acceptarea primei femei în rândurile membrilor Academiei Franceze. Este vorba despre Marguerite Yourcenar, autoarea Memoriilor lui Hadrian.

Cititorii se vor bucura cu siguranță să descopere în autobiografia francezului legăturile strânse ale acestuia cu spațiul românesc, cu intelectualitatea și cultura română din perioada interbelică a secolului trecut, fapt explicabil prin aceea că tatăl său, diplomat de profesie, a fost delegat în România pentru câțiva ani, în perioada copilăriei autorului. Tatăl său, căruia d’Ormesson îi creionează un amplu portret, era prieten cu Gheorghe Tătărescu și Nicolae Titulescu. „Nume ca Duca, Brătianu, Iorga și Maniu îmi erau, la zece ani, la fel de familiare precum Briand, Barthou…” (p. 36) Autorul își amintește de o fotografie din anii aceia, o fotografie în care stă, alături de tatăl și fratele său, pe treptele ambasadei Franței, pe strada Biserica Amzei. Martha Bibescu și Elena Văcărescu sunt menționate de asemenea printre persoanele apropiate de familia sa: „Părinții mei primeau mulți invitați. (…) Ambele îl cultivau asiduu pe tatăl meu…” (p. 38)

Memoria fantastică a lui d’Ormesson toarnă nume peste nume și date peste date – locuri, țări, persoane, personalități, evenimente cu impact internațional și episoade sau chiar incidente de familie ori întâmplări petrecute în sala de clasă –, purtându-i pe cititori din Franța în Germania, din Germania în România, din România în Brazilia și tot așa, mai departe, spre UNESCO, unde autorul a deținut diferite funcții pe durata mai multor decenii.

Cineva spunea că autobiografiile nu sunt scrise pentru a spune adevărul. De altfel, d’Ormesson însuși mărturisește pe alocuri că nu își mai amintește precis anumite detalii, aproximând, însă memoriile sale, chiar cu riscul de a nu fi exacte în anumite privințe, sunt cu siguranță o minunată ocazie de a parcurge o bună parte din secolul al XX-lea la brațul cuiva care l-a trăit, care a fost acolo. Sigur, perspectivele conțin doza lor de subiectivitate, și totuși, citind, simți că așa trebuie să fi fost, că ți se relevă o lume care pare să-și trăiască astăzi ultimele zile.

Penultimul capitol al cărții, „Deasupra noastră există ceva ca o putere necunoscută”, reia unele dintre temele despre care d’Ormesson a scris și în Ciudată e lumea, până la urmă și Călăuza rătăciților: apa, lumina, timpul, moartea, divinitatea. Mai ales ultimul dintre subiectele amintite este cu adevărat provocator. Francezul recunoaște sincer că nu poate recunoaște haosul ca izvor al unei lumi ordonate, dar nici nu face pasul absolut spre recunoașterea lui Dumnezeu ca Făcător al lumii, ci se limitează la a conchide că trebuie să existe o forță misterioasă care a dat startul universului și al vieții. Ilustrativ pentru concepția cosmologică a scriitorului este pasajul următor:

Cred că în spatele romanului universului, cu structurile lui precise, cu răsturnările lui de situație, și în spatele marelui teatru al vieții, cu intriga lui atât de bine construită, cu dialogurile lui atât de sclipitoare, cu anecdotele lui nesfârșite, cu stilul lui lăudat peste tot, cu melanjul atât de savant de tragic și de comic, există un soi de forță necunoscută. (p. 382)

Cartea, publicată în colecția „Savoir-vivre” (2017), a fost tradusă din limba franceză de Eduard Florin Tudor și putem spune că avem o traducere excelentă, textul curgând într-o limbă română firească și frumoasă, fiind însoțit de note de subsol prin care traducătorul a considerat necesar să clarifice anumite detalii ori să ne ofere traducerea în limba română a unor titluri de cărți etc. Singurul cusur al cărții îl reprezintă micile greșeli de ortografie, peste care se poate trece însă datorită poveștii de viață, care curge simplu, credibil, fermecător.

 

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *