Oscar și Tanti Roz. Joaca de-a viața

Oscar și Tanti Roz. Joaca de-a viața

Micul roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt Oscar și Tanti Roz – mic însemnând de mici dimensiuni, putând fi citit într-o oră – este o bijuterie literară și un prilej pentru autor și cititori deopotrivă de a explora una dintre cele mai vechi întrebări din lume, cea privitoare la suferință.

De ce suferă ființa umană? De ce trebuie să sufere nevinovații? Este oare drept să sufere copiii? Sunt interogațiile care se nasc în mintea cititorului, pe măsură ce parcurge paginile cărții.

Schmitt scrie la persoana întâi, din perspectiva unui băiat de zece ani, Oscar, zis Bilă, internat într-un spital de boli incurabile, deoarece Oscar are cancer și foarte puțin timp rămas de trăit. Oscar își spune povestea prin intermediul unor scrisori adresate lui Dumnezeu. Da, da, da… Chiar lui Dumnezeu. Fiecare capitol începe cu formula „Dragă Doamne-Doamne”, mai puțin ultimul, unde formula de debut este „Dragă Dumnezeu” și veți descoperi motivul citind cartea.

Vocea lui Oscar, cum lesne înțelege cititorul, nu este tocmai o voce de copil, ci mai degrabă a unui adult intrat în pielea unui copil. Copilul este interfața. În spatele lui stă autorul, stă chiar o lume întreagă și un lung, foarte lung, fără de capăt șir de suferințe. Întrebările ridicate de băiat, observațiile pe care le face și problemele care îl frământă trădează o maturitate nefirească (ori poate că suferința peste măsură transformă copilul în adult) și reflectă preocupări serioase asupra unuia dintre marile „de ce-uri” ale vieții, cel care vizează suferința.

Tanti Roz nu este nici zână, nici produs al imaginației, ci o soră medicală poreclită astfel de băiatul care o îndrăgește și pe care îl îndrăgește. În lumea rece și rău prevestitoare a saloanelor de spital, populate de figuri strâmbate de tot felul de chinuri fizice, micul Oscar găsește în acest suflet mare și generos – Tanti Roz – prietena de care are nevoie ca de apă, ca de soare. Discuțiile celor doi sunt presărate cu nenumărate glume spuse de blânda asistentă medicală: ba că vârsta ei ar fi un număr de treisprezece cifre, ba că a fost luptătoare profesionistă de Ulla-Ulla, cu numele de ring „Bătăușa din Languedoc”, toate acestea fiind, după cum înțelege cititorul, mici tertipuri ale femeii pentru distragerea atenției copilului de la problemele lui adevărate.

De fapt, ideea de a-I scrie epistole lui Dumnezeu îi este dată lui Oscar de Tanti Roz, ea sugerându-i că, făcând asta, nu s-ar mai simți atât de singur. Scrisul, pare să spună Schmitt, poate fi o formă de terapie. Unii oameni, în suferință fiind, pot folosi scrisul ca pe un medicament, ca pe morfina aducătoare de alinare. „Dacă nu vorbești cu nimeni, o să devii un depozit de gânduri vechi și împuțite”, îi spune Tanti Roz lui Oscar. Altfel spus, răul trebuie lăsat să iasă din măruntaiele sufletului și, uneori, cea mai la îndemână metodă pentru această mult căutată eliberare este să spunem ce simțim și ce credem.

Sigur, modul de adresare al micului Oscar către Dumnezeu ar putea fi considerat ireverențios pe alocuri – doar de unii, răuvoitori –, dar nu este, băiatul vorbind ca un copil obișnuit căruia i s-a explicat că Dumnezeu este, de fapt, un prieten. Este aici o lecție mare pentru cititori, că relația omului cu Dumnezeu nu trebuie izolată în formule reci, stereotipe, nici în limbaj de lemn, pretins cuviincios, ci hrănită prin sinceritate și deschidere, că Dumnezeu preferă naivitatea copiilor și vorbele candide în locul vicleniei adulților și al cuvintelor lor pompoase.

Ideea cea mai frumoasă a lui Schmitt pentru acest roman a fost însă aceea de a-l pune pe Oscar să-și imagineze că trăiește o viață întreagă, închipuindu-și fiecare zi obișnuită ca pe o etapă majoră de viață: într-o zi este adolescent, în alta se căsătorește – cu Peggy Albăstrea, și tot așa, zi după zi, adică „deceniu” după „deceniu”, trăind, în decurs de câteva zile, prin puterea imaginației, o viață întreagă, cu bucuriile și tristețile ei. Sigur, autorul folosește din plin această joacă de-a viața a lui Oscar pentru a ne dărui perspective despre ceea ce definește, în linii mari, etapele principale ale unei vieți.

Spuneam la început că Oscar și Tanti Roz este un roman de mici dimensiuni, vreo sută de pagini de text, fără a mai pune la socoteală faptul că textul este scris cu corp de literă destul de mare, și că romanul ar putea fi citit într-o oră. Aș recomanda însă o lectură prelungită, poate chiar cu un marker la îndemână pentru a sublinia pasajele preferate. Un semn distinctiv al scrierilor lui Eric-Emmanuel Schmitt stă în faptul că acesta inserează în textele sale cugetări și observații profunde asupra sensului vieții și despre multe dintre elementele componente ale acesteia: relații interumane, sentimente, timp, aspirații și dorințe etc. Iar o carte ca Oscar și Tanti Roz, dedicată explorării suferinței, este un teren mai mult decât fertil pentru mici formule, definiții și reflecții.

Romanul a fost publicat și republicat de Editura Humanitas în seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt”, traducerea din limba franceză fiind semnată de Marieva Ionescu.

Nu pot încheia recenzia unei cărți atât de frumoase decât cu una dintre reflecțiile lui Schmitt: „… privește lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată.” Poate că acesta este secretul.

 

 

 

 

 

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *