Prin labirintul sinelui. Stalker

Prin labirintul sinelui. Stalker

Între dorințele pe care le exprimăm când stăm în fața oglinzii și dorințele adânc ascunse în labirintul minții noastre se poate întinde o prăpastie suficient de adâncă încât să nu o putem percepe. Iar Stalker (Călăuza), filmul lui Andrei Tarkovski din 1979, despre asta este – despre dorințele care ne pun în mișcare, dar care nu ne scot întotdeauna la limanul cel bun.

Personajele din Stalker nu au nume, ci doar porecle dobândite prin ocupație: Călăuza, Scriitorul și Profesorul, fiecare reprezentând mai mult decât un simplu individ, și anume un mod de a privi viața, o formă de căutare, un elan sau, dimpotrivă, un declin.

Filmul este – iar dacă nu este, oricum este privit astfel – o alegorie și, ca orice alegorie, poate avea semnificații diferite pentru spectatorii din spații și din timpuri diferite. Cu siguranță că publicul sovietic de la începutul celei de-a opta decade a secolului trecut a vizionat filmul prin filtrul propriei trăiri în comunism, în timp ce alt public – cel american, de pildă – a privit Stalker cu alți ochi. Oricum, este inutilă distincția, căci sufletul nu ține seama de lumeștile hotare și, în esență, are același frământări oriunde, oricând.

Până la urmă, în dreptul unui astfel de film nici nu contează prea mult ce a vrut să spună regizorul, cât mai degrabă ce înseamnă el pentru noi, astăzi. Iar Andrei Tarkovski ne-a lăsat deschise numeroase portițe de interpretare.

Povestea este plasată, în bună parte, în ceea ce personajele numesc „Zona”. Zona este păzită de forțe de ordine care patrulează permanent în căutarea eventualilor curioși care ar vrea să se aventureze în interiorul misteriosului teritoriu. Călăuza, care a făcut câțiva ani de închisoare pentru activități similare, reușește să-i strecoare pe cei doi – pe Scriitor și pe Profesor – în Zonă, un spațiu mistic, cu o identitate a sa: „Zona vrea să fie respectată. În caz contrar, te pedepsește”, spune Călăuza, avertizându-i pe cei doi „turiști” să nu se avânte într-o direcție anume înainte de a se fi asigurat că nu există pericole. Oricum, Tarkovski ne lasă libertatea de a interpreta noi înșine în ce anume ar (putea) consta pericolul.

Spectatorului, lumea din afara Zonei îi este înfățișată în sepia. Realitatea cotidiană a personajelor este mohorâtă, cenușie, ruginită. Nu lipsesc clasicele elemente tarkovskiene precum: apa, clădirile în ruină, pereții scorojiți, obiectele abandonate, senzația de umezeală și tot ceea ce exprimă lipsa de reverență față de tot ce îi este exterior ființei umane. În schimb, după ce pătrund în Zonă, personajele capătă culoare și chiar și o parte a Zonei li se arată plină de verdeață. „Este atât de liniște aici…, este cel mai liniștit loc din lume”, rostește meditativ Călăuza, ca și cum Zona este, dacă nu chiar Paradisul, un fel de paradis. Însă același personaj va afirma ulterior că „Zona este un sistem foarte complicat de capcane și toate sunt mortale.” Aceste capcane mortale, se subînțelege, sunt într-un raport de subordonare față de sufletul omului mărunt care trece hotarul Zonei.

Deplasarea celor trei în interiorul Zonei este neclară, ambiguă, ca într-un labirint teribil de încâlcit. Știm că ținta lor este o cameră anume, o cameră în care, dacă intri cu sufletul curat, ți s-ar putea împlini cele mai adânci dorințe ale sufletului. (De fapt, titlul original al proiectului a fost Mașina dorințelor. Până la urmă, filmul a fost intitulat Stalker.) Spre deosebire de romanul care a inspirat filmul, în Stalker nu aflăm dacă mult râvnita cameră chiar funcționează, dacă poate împlini într-adevăr dorințele ascunse ale inimii. Într-un interviu, Tarkovski sublinia că nu este atât de important dacă acea cameră chiar împlinea dorințele sau nu, cât decizia finală a celor doi vizitatori de a intra sau nu în ea. Importantă este călătoria inițiatică spre cameră, transformarea de care omul are parte în această căutare de sine, căci întrebările nerostite sunt: „Cine sunt eu cu adevărat? Care sunt dorințele ascunse ale inimii mele? Care îmi sunt țelurile?”

Accentul cade pe călătoria interioară a personajelor. Deplasarea lor în interiorul Zonei, o deplasare lipsită de sens – Călăuza aruncă, când încolo, când încoace, o eșarfă cu piulițe legate la capetele ei, căutând astfel nu drumul cel mai direct spre cameră, ci o cale la fel de întortocheată ca sufletul călătorilor. Mișcările personajelor în Zonă sunt forma vizibilă a călătoriei lor interioare. Mergând, cei trei se descoperă pe ei înșiși, se văd în lumini noi, din perspective inedite. După cum au sugerat unii critici, harta Zonei poate fi văzută ca o hartă a sufletului, a sinelui.

La baza scenariului a stat romanul Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki (romanul a fost publicat recent în limba română de Editura Nemira), aceștia semnând și scenariul filmului. Tarkovski, ca și în cazul filmului Solaris (bazat pe romanul omonim al lui Stanisłav Lem), a adus modificări substanțiale poveștii originale, renunțând la o numeroasă serie de elemente science fiction și insistând asupra conținutului filosofico-moral al poveștii. De fapt, diferențele dintre scenariu și roman sunt atât de mari, încât, se pare, fraților Strugațki li s-a oferit ulterior ocazia de a republica romanul într-o nouă variantă.

Vorbind despre personajul numit Călăuza, regizorul a sugerat că acesta „este un profet care crede că omenirea va pieri din cauza lipsei de viață spirituală”. Călăuza este deci o persoană idealistă, poate ultimul idealist rămas în lume. Filmul se numește Stalker tocmai pentru că acesta este personajul principal al poveștii. Ceilalți doi martori există pentru a evidenția, prin scepticismul lor, credința lui. Călăuza caută oameni care au nevoie să creadă în ceva, iar asta pentru că lumea din jurul lui este o lume care nu mai crede în nimic. Tonul predominant este acela al lipsei de direcție. Scriitorul și Profesorul ajung în Zonă pentru că vor o alternativă la ceea ce au deja, din cauză că simt un gol interior pe care realitatea din afara Zonei nu li-l poate umple.

Stalker este un film care ne lasă cu multe întrebări. De exemplu, Zona chiar este specială sau doar o iluzie? Chiar ascunde pericolele despre care vorbește mereu Călăuza sau pericolele zac în sufletul omenesc?

Tarkovski ne oferă, ca de altfel în toate filmele sale, fiecare fiind considerat o capodoperă cinematografică, un spectacol liric, o incursiune filosofică, cu accente teologice, în adâncul propriei ființe. Spectatorii pot să-l descifreze în cheie politică, etico-morală sau filosofică. Este decizia lor. Revăzut, Stalker poate însemna altceva, poate cântări mai mult, poate deschide perspective noi, după cum și drumul prin Zonă, către camera miracolelor, va fi de fiecare dată altul.

*****

S-a scris enorm despre filmele lui Tarkovski și despre filmul Stalker. Fiind vorba de poezie cinematografică, spațiul de interpretare este extrem de larg. Ca spectatori avem datoria să ne apropiem de o înțelegere personală a semnificațiilor filmului. Merită totuși să ne îndreptăm atenția și asupra comentariilor regizorului însuși cu privire la semnificațiile creației sale. De aceea notez mai jos câteva scurte fragmente din cartea Sculptând în timp (de Andrei Tarkovski), publicată de Editura Nemira (2015), în traducerea Ralucăi Rădulescu.

Și despre asta era vorba în Călăuza, unde eroul trăiește momente de disperare, are îndoieli în credința sa, dar de fiecare dată își simte chemarea de a fi în slujba oamenilor care și-au pierdut speranțele și iluziile. (p. 251)

Care este tema principală care ar trebui să se facă vizibilă în Călăuza? Este vorba, de fapt, despre tema demnității omului și a omului care suferă din lipsa propriei demnități. (p. 253)

Tot Tarkovski vorbește despre „cinismul și vidul interior” care „au pătruns în lumea contemporană” și cărora le-au căzut victime Scriitorul și Profesorul.

În Călăuza o spun până la capăt: iubirea omenească este acea minune capabilă să facă față oricărei teorii aride despre disperarea lumii. Este un sentiment comun tuturor oamenilor și, fără îndoială, o valoare pozitivă. (p. 254-255)

Pentru mine a fost important să disting în acest film specificul omenesc insolubil, indivizibil, care se cristalizează în sufletul fiecăruia și îi dă valoarea. Prin tot ceea ce în exterior personajele păreau că eșuează, de fapt, fiecare dintre ele câștiga ceva inestimabil: credința! (p. 255)

În Călăuza se poate numi „fantastic” numai punctul de plecare, situația inițială. Care ne-a fost la îndemână pentru că ne-a ajutat să scoatem mai mult în relief conflictul moral al filmului, important pentru noi. Dar, în fond, în ceea ce se întâmplă cu personajele nu este nimic fantastic. (p. 256)

Am fost întrebat adesea ce este Zona, ce simbolizează ea și s-au făcut presupuneri incredibile. Mă apucă toți nervii și disperarea când aud asemenea întrebări. Zona, ca tot ce este în filmele mele, nu simbolizează nimic în sine: Zona e Zona, Zona e viața pe care, traversând-o, omul fie clachează, fie rămâne în picioare. Va rămâne omul în picioare? Depinde de sentimente, de propria demnitate, de capacitatea lui de a face diferența între ce este trecător și ce e cu adevărat important. (p. 256)

 

 

 

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *