Punct. Și lumea de la capăt

Punct. Și lumea de la capăt

„Nu știu cine sunteți și nu vreau să știu, căci sunteți suflete moarte. Dacă Dumnezeul pentru care ucideți fără discriminare ne-a făcut după chipul Său, fiecare glonț aflat în trupul soției mele este o rană în inima Sa.” Cuvinte grele, cuvinte care reușesc să surprindă durerea, golul, întrebarea și o puternică convingere despre viață, într-o singură frază. Cel ce le-a spus este Antoine Leiris, soț al Helenei Muyal-Leiris și tată al lui Melvil.

În noaptea de 13 noiembrie 2015, Parisul este zguduit de atentate teroriste, lovituri bine plasate, calculate și care lasă în urmă 130 de victime și o țară în lacrimi. Au fost atacate mai multe locații printre care Stade de France, unde se desfășura un meci de fotbal și câteva restaurante în apropierea cărora au fost detonate încărcături explozive sau a fost deschis focul. O altă locație atacată este teatrul Bataclan, locul desfășurării unui concert. În acea sală au murit 89 de persoane, una dintre ele fiind Helene Muyal-Leiris.

Antoine, soțul ei, află repede de tragicele evenimente, el fiind acasă îngrijindu-se de Melvil, băiatul de doar șaptesprezece luni. Totul se petrece repede, evenimentele își urmează propriul curs, însă gândurile lui se îndreaptă numai spre Helene și își păstrează speranța până când, în cele din urmă, primește greaua confirmare: printre cei care-și pierduseră viața se afla și scumpa lui soție.

Urmează o perioadă de acalmie, de încercare de a se obișnui cu noua situație. Singurul care i-a fost alături la tot pasul, deși nu înțelegea prea bine ce se întâmpla și nu-i putea vorbi, era  Melvil. Cei doi au devenit rămășita acelei familii frumoase și pline de iubire. În vreme ce lumea se împărțea între a-i plânge pe cei pierduți și a întinde un deget amenințător către făptași, Antoine face un gest deosebit. Alege să transmită un mesaj: Nu veți avea ura mea! Această postare pe Facebook va deveni virală, fiind distribuită de peste 100.000 de persoane în doar câteva zile.

Ca o continuare și aducere aminte a apărut și cartea cu același nume – o tristă rememorare subiectivă a acelor clipe ce au schimbat viața a doi oameni. Pe lângă ecoul tragic al zecilor de victime, răsună povestea intimă, trăită între patru pereți, a unui soț care și-a pierdut soția și a unui copil care și-a pierdut mama.

Povestea este cutremurătoare și, deși spusă în pagini scurte, reușește să exprime pe cât este posibil durerea unui om. Privind prin ochii lui Antoine, ajungi să o înțelegi și să o cunoști pe Helene. O simți în fiecare pagină deși ea nu mai este printre cei vii. O vezi printre amintiri și o simți în treburile casnice devenite acum apanajul tatălui.

Sunt o mulțime de pasaje ce vorbesc direct inimii, ce nu pot fi citite fără a simți un fior pe șira spinării, fără a avea măcar o umbră de lacrimă în dreptul ochilor. O viață care continuă fără cea care era sprijin, care era lună pe un cer al lumii devenit dintr-o dată prea întunecat. Momente în care Antoine își dă seama de misiunea pe care o are de rezolvat. În același timp, este „bântuit” de fantoma lui  Helene, cea care făcea totul bine, de la legănat și până la tăiatul unghiilor lui Melvil. Fiecare pagină cuprinde un suspin, o vorbă nerostită, un gând ce trimite spre o zi de ieri mai frumoasă.

Antoine nu este un erou. El însuși mărturisește acest lucru despre sine într-un interviu.[1] Nu a cerut această suferință și nu l-a transformat într-o ființă mai rezistentă. „Sunt rănit. Și știi expresia aceea − Ce nu te omoară te face mai puternic − ? E o prostie. Nu sunt mai puternic, sunt mai slab.” Este povestea unui om care a rămas fără lumea lui, fără aceea pe care o iubise și care îi fusese răpită într-un mod atât de tragic. O cruntă urmare a acestor evenimente a fost faptul că Pământul încă se învârtea. În lumea fără Helene contoarele încă trebuiau verificate, cumpărăturile făcute și locurile de muncă nu dispăruseră. A fost o crudă reamintire a faptului că totul curge și că durerea va rămâne până la urmă tot acolo. Însă, cu toate acestea, atât pentru Antoine, cât și pentru Melvil, va rămâne mereu vie amintirea acelei femei extraordinare pierdute de amândoi în noaptea când lumea se retrasa cu mitraliera.

 

Articol scris de: Sturza Iuliu Cezar

 

[1]https://www.theguardian.com/books/2016/oct/16/antoine-leiris-you-will-not-have-my-hate-interview-paris-attacks-helene-bataclan; accesat 09.11.2016

 

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *