Vise, amintiri, tristeți. Smultronstället

Vise, amintiri, tristeți. Smultronstället

Timpul sapă brazde adânci pe chipul omului și brazde și mai adânci în sufletul lui. Cu anii, nostalgia își face simțită prezența tot mai acut, iar simțământul că timpul rămas e puțin bântuie clipă de clipă sufletul omenesc. Bătrânețea înseamnă singurătate și tristețe și, mai presus de ele, regrete. Cam astea sunt temele filmului Smultronstället (aka Wild Strawberries; 1957) scris și regizat de suedezul Ingmar Bergman.

Personajul principal este bătrânul Isak Borg (frumos și subtil interpretat de regizorul Victor Sjöström), un doctor în vârstă de 76 de ani, care urmează să primească un titlu onorific, în cadrul unei ceremonii speciale, la Universitatea din Lund. În noaptea de dinaintea evenimentului, Isak are un vis ciudat, un coșmar care îl pune pe gânduri, confruntându-l cu iminența propriei morți. Este unul dintre cele mai răscolitoare vise care au fost redate vreodată pe ecran, un vis în care omul se trezește singur într-un spațiu în care timpul a stat în loc, iar un dric rău-prevestitor trece agale pe străzile pustii.

Drumul spre Lund, în compania nurorii sale și a altor personaje care li se alătură, devine pentru Isak o experiență introspectivă, o călătorie interioară, un prilej de a-și aduce aminte de trecut, de lucruri dureroase pe care, dacă ar putea, le-ar schimba. Descoperim treptat că o viață închinată medicinii și răsplătită de societate cu onoruri nu este neapărat o viață fericită. Antiteza iese în evidență pe măsură ce urmărim personajul adâncindu-se în hățișul propriilor amintiri. Adeseori o haină respectabilă acoperă multă amărăciune.

Discuțiile lui Isak cu nora lui, Marianne (Ingrid Thulin), prezența în mașină a trei tineri autostopiști și certurile conjugale ale unui cuplu pe care îl cunoaște în urma unui accident sunt tot atâtea ocazii pentru Isak de a reflecta la propria viață, la relațiile cu soția și cu fiul său, la prima sa dragoste, rămasă neîmplinită. Rezumatul nu este deloc îmbucurător, iar Bergman reușește cu măiestrie să ne transmită senzația că Isak a ratat de fapt ceea ce conta cel mai mult. Medicul faimos înțelege că, exceptând munca sa, apreciată de un public larg, toate celelalte capitole importante ale vieții s-au încheiat amar, cu eșecuri. În plus, înfrângerile sale ca soț și ca tată s-au răsfrânt negativ și asupra vieții fiului său. Printre vise, amintiri și întâlniri, Isak caută un fir care să lege viața lui într-un sens și care, eventual, să-l ajute să îndrepte pe cât posibil anumite lucruri.

Filmul are numeroase secvențe care pur și simplu copleșesc spectatorul, transpunându-l într-o stare propice autoobservării. O astfel de scenă este aceea în care Isak se întoarce la casa copilăriei, la casa cu fragi sălbatici, retrăind în amintire întâmplări de demult, lucruri pe care, poate, a încercat să le uite. Semnificativă în economia poveștii este și discuția francă a lui Marianne cu socrul ei, în care îi reproșează acestuia un fel de a fi, un mod aspru de a se raporta la propriul fiu, trezindu-l la o înțelegere care îi scăpase.

Tema Divinității, indispensabilă unei reflecții despre sensul vieții și căutarea fericirii, este adusă în discuție doar tangențial, sub forma unei dispute între doi tineri cu convingeri opuse – Anders, care vrea să devină preot, și Viktor, care vrea să devină medic. Provocat să își exprime o părere în acest sens, Isak lasă provocarea să treacă pe lângă el, ca și cum o astfel de dezbatere ar aparține mai degrabă altei vârste. Bătrânul nu mai este preocupat de teme mari, fundamentale, ci de firimiturile propriei existențe efemere. Isak nu pare speriat de moarte, cât mai degrabă de faptul de a fi ucis prin nepăsare, ignorare și aroganță ceva ce ar fi trebuit să-i supraviețuiască.

Smultronstället este o experiență ce lasă impresii adânci în sufletul spectatorului, genul de film de care îți vei aminti întotdeauna; mai ales de una dintre ultimele secvențe ale filmului, în care Isak își revede în amintire părinții. Deși un film închinat nălucilor care însoțesc bătrânețea înaintată, Smultronstället nu este neapărat un film pentru vârstnici, ci pentru toți și mai ales pentru cei care au încă posibilitatea de a trăi astfel încât să nu regrete prea multe mai târziu. Orice spectator poate surprinde în filmul lui Bergman măcar o nuanță specifică propriului suflet, un ceva foarte familiar, o ușiță prin care să se strecoare spre propriul trecut. Pe nesimțite camera de filmare se întoarce dinspre Isak sau, mai bine zis, prin intermediul lui spre spectatorul însuși.

Exercițiu cinematografic suprarealist, alegoric, road movie analitic, Smultronstället ne vorbește despre nevoia de a ne împăca nu doar cu cei din jur, ci, în primul rând, cu noi înșine. Fuga de trecut, sugerează filmul, nu este întotdeauna cea mai bună alegere deoarece, acolo, la celălalt capăt al vieții, s-ar putea să ne aștepte amintirea unor experiențe triste, a unor momente de criză, a căror rezolvare a fost amânată prea mult. O viață trăită egoist nu poate avea decât un final nefericit, și totuși Bergman îi oferă personajului său șansa mântuirii, ocazia de a se purifica în vederea ultimului salt.

Smultronstället rămâne în cinematografia internațională ceea ce este mirosul mâinilor mamei sau aroma plăcintelor făcute de bunica pentru noi, adică un prilej de deschidere a ochiului minții spre trecutul cu care se confundă propriile noastre rădăcini, o privire în oglindă – sigur că pielea s-a zbârcit, dar ochii… ochii au atâtea povești de spus și amare lacrimi de plâns.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *