Vorbe, gânduri, revelații. Mi-am adunat mințile

Vorbe, gânduri, revelații. Mi-am adunat mințile

Unii își beau mințile (ce gust vor fi având, nu știu), alții și le pierd. Unii câteodată și le găsesc, dar nu pe toate. Florin Bică nu a așteptat să-i vină mințile acasă, ci a bătut coclaurile ideilor, a cutreierat în lung și-n lat toate șanțurile celor două emisfere cerebrale și și le-a adunat. Numai că, în loc să-și bage mințile-n cap, la loc, să rămână doar de el știute, le-a pus într-o carte, ca să ne desfătăm și noi din risipa lui creativă și analitică: Mi-am adunat mințile. Jurnal de gânduri.

Din modestie, după cum însuși recunoaște, Florin nu și-a intitulat cugetările cuprinse în această carte aforisme, deoarece nu ar vrea ca persoana care se află față în față cu textul să le trateze ca pe niște adevăruri categorice (poate că nu-i plac, asemeni unui „clasic în viață”, „părerile categorice”). Eu însă îl contrazic. Aveți în față o carte de aforisme. Aforismul este o cugetare, o judecată care redă într-o formă concisă nu doar adevăruri bătute în cuie, ci și păreri, perspective despre viață. Nu putem nega caracterul aforistic unor cugetări ca: „Nu răceala morților mă sperie, ci a viilor” [nr. 257] sau „Celălalt va fi întotdeauna imperfect câtă vreme tu vei fi perfect” [nr. 191].

Bineînțeles, dacă veți porni să citiți această carte doar ca să găsiți fraze numai bune de pus pe Facebook pe un fundal colorat cu o figură și un nume alături, n-o să vă iasă pasența. Și asta pentru simplul motiv că „Florin Bică” adăugat sub un citat nu spune nimănui nimic. Nu e ca un „Blaise Pascal” sau un „Sir Isaac Newton”. Și e păcat, fiindcă „gândurilor” lui, așa cum le numește el, le-ar șade bine acolo.

Însă am bănuiala că nu acesta a fost motivul pentru care prietenul meu Florin și-a așternut gândurile într-o carte. Nu ca să fie trecute cu vederea (în sensul literal al expresiei) și să stârnească exclamații: „Ce frumos spus!” „Ce inteligent scris!” Dacă cineva face acest pas de a-și expune gândurile judecății altora – unele dintre gânduri având legătură cu credințe și sentimente intime – îl face pentru a-l purta pe cititor în sine, pentru a-l întoarce spre viața și experiența proprie și a-l face să și-o regăsească în cele citite sau, dimpotrivă, pentru a-l stârni să se analizeze și să descopere lucruri noi despre sine. Oricum ar fi, scopul este ca cititorul să iasă câștigat, să se cunoască mai bine, să facă o breșă în superficialitatea spre care este împins de rutina zilnică și de traiul aglomerat și să plonjeze în profunzimea ființei lui.

Eu am bănuiala că acesta a fost motivul pentru care și-a adunat Florin Bică mințile. Fiindcă, în dreptul meu, acesta a fost efectul pe care l-au avut gândurile lui.

Cartea Mi-am adunat mințile este o carte de aforisme, sau gânduri (cum vreți să le ziceți), miezoase. Și mă uimește un lucru. Ca și în cazul bancurilor, și în dreptul acestor cugetări profunde în conținut și jucăușe în formă trăiesc cu impresia că toate cele bune s-au spus deja și că nu ar mai putea inventa cineva altele la fel de bune. Dar Florin ține să îmi demonstreze contrariul. Unele din cugetările sale sunt – și nici nu exagerez, nici nu o spun pentru că este prietenul meu – adevărate revelații. „Cine în cine crede mai mult: eu în Dumnezeu sau El în mine?” (nr. 15) este probabil întrebarea cu care Florin m-a suspendat parcă în timp. Citeam cartea la rând pentru a-i face această prezentare, însă când am ajuns la această întrebare, m-am oprit instantaneu din lectură și pentru o fracțiune de secundă am avut impresia că totul a dispărut în jur și m-am dus undeva în fundul minții (dacă mintea o avea sfârșit), rumegând această nouă perspectivă și ce înseamnă ea pentru relația mea cu Dumnezeu.

Sau „Pentru a crea bărbatul, Dumnezeu a exersat un pic și, uite-așa, a ieșit Pământul” (nr. 36). Este un alt mod de a reda ideea pe care o spunea Isus: „Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru sabat” (Marcu 2:27). Sau „Isus nu l-a plâns la mormânt pe Lazăr. A plâns cu cei ce plângeau” (nr. 94).

Alte gânduri sunt caracterizate de o joacă extraordinar de ușoară cu vorbele și cu ideile. „În rețelele de socializare online, pereții îți vorbesc despre umbrele lor” (nr. 14); „Un cap pătrat se dă rotund” (nr. 164); „Caracter ­– design de interior” (nr. 392).

Dintr-un singur punct de vedere îi dau dreptate lui Florin când și-a subintitulat cartea Jurnal de gânduri. Citind cartea, am avut impresia că sunt în iureșul gândurilor din mintea lui. Cugetările nu sunt așezate în nicio ordine tematică, ci sunt amestecate, exact așa cum i-ar veni cuiva în minte: de la o ușoară biciuire a bisericii trece la satirizarea năravurilor și mofturilor din societate, apoi la smerenia cu care vorbește de măreția lui Dumnezeu în raport cu omul și, în același timp, de caracterul nobil pe care statutul de făptură iubită de divinitate i-l dă omului, pentru ca imediat să cugete și despre iubire sau despre alt subiect mundan și să reia temele într-o succesiune cât se poate de aleatorie.

M-am întrebat, citind volumul, când și cum i-au venit ideile și de ce mie – ca și celor mai mulți oameni – nu îmi vin astfel de idei. Și mi-am dat seama că trebuie să îți faci timp să stai cu tine însuți, lucru pe care îl facem tot mai puțin. Când avem momente de singurătate, ascultăm muzică, ne uităm la televizor, răsfoim internetul – spunem noi, fiindcă n-avem ce face, când tocmai aceste momente sunt numai bune să fugărim câte un gând prin minte. Constatarea asta am făcut-o pornind de la acest mic jurnal de gânduri. Și asta m-a pus pe gânduri.

Cei care îl cunoașteți îndeaproape pe Florin Bică îl veți recunoaște în cartea pe care o semnează. Eu am recunoscut în ea frământările și opiniile critice pe care le-am discutat de atâtea ori împreună la birou, încă de pe când îi făceam Alinei Kartman capul mare cu atâtea discuții („Dacă închizi ochii în fața răului, ești mai bun? Nu. Ești doar un om cu ochii închiși” [nr. 126], „Ce prisosește bisericii? Predicarea” [nr. 150], „Idolatrie – Dumnezeu înlocuit cu biserica” [nr. 61], „Nu cumpăr cărți care au cuvântul «secrete» în titlu” [nr. 62]; „Hipster. Adică mustață și mai ce?” [nr. 272]), am recunoscut și nemulțumirile sale profesionale („Eternitatea ar fi un calvar dacă ar însemna muncă de birou” [nr. 187]), dar l-am regăsit și pe acel Florin cu un orizont cultural larg, care aruncă ancore către diverse zone ale culturii audio-vizuale sau literare („It’s happiness, stupid!” [nr. 204]; „Dumnezeu nu este sicilian. A făcut omenirii o ofertă care poate fi refuzată” [nr. 50]; „Unora le place … nazul” [nr. 277]; „Cărțile vin de pe Venus. Analfabeții vin de pe Marte” [nr. 292]).

În multe puncte, cartea poate părea ușor pesimistă, mai ales atunci când constată lucrurile care sunt anapoda în jurul nostru. Într-un singur punct însă este întotdeauna luminoasă: când afirmă că singura speranță a omului și singurul demn de încredere este Dumnezeu.

Un singur lucru am să îi reproșez lui Florin: că nu a lăsat la finele cărții vreo câteva pagini albe, pe care cititorul să îi continue gândurile, fiindcă gândurile adunate aici dau naștere altor gânduri, iar jurnalul său de gânduri poate fi punctul de început al propriului jurnal de gânduri.

 

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *