Albi și negri? I Am Not Your Negro

Rasă, etnie, religie, statut social, educație, preferințe politice, gusturi – sunt atât de multe lucruri care stau între noi ca zidurile de beton, determinându-ne să ne facem rău unii altora. Documentarul I Am Not Your Negro (2016) ne vorbește despre ura născută din culoarea pielii.

Nota mare de pe IMDB – 7,8 – nu este pe deplin meritată, zic eu. Uneori, când subiectul unui film este prea fierbinte, când acesta atinge corzi extrem de sensibile, pierdem ușor din vedere criteriile de evaluare și votăm sub puterea impresiei, iar în acest caz, a durerii personale. Documentarul regizat de Raoul Peck este bun, dar nu chiar atât de bun.

I Am Not Your Negro, documentar bazat pe romanul abia început și neterminat Remember This House, al lui James Baldwin (scriitor, activist, poet, dramaturg, critic afroamerican), este gândit să-l lase pe spectator sub puterea unei senzații sau impresii. Nu o istorie ne prezintă scenaristul și regizorul Peck, deși filmul lui este (parțial) despre trei figuri emblematice ale luptei pentru drepturile populației de culoare din SUA (Medgar Evers, Malcolm X și Martin Luther King, Jr.), ci un colaj de gânduri și imagini care să-i inducă publicului spectator o senzație – că este ceva total greșit, complet imoral în lumea asta, dacă până și într-o țară la care alții privesc ca spre un model de democrație a putut (și poate?) exista o discriminare atât de gravă.

Baldwin i-a cunoscut pe toți cei trei – Evers, X și King, Jr. –, așa că rândurile scrise de el sunt mărturie la prima mână, amestecată cu multă amărăciune pe care încearcă să o depășească: „Nu pot fi pesimist, deoarece sunt în viață. Sunt obligat să fiu optimist.” Totuși, urmărind materialele despre cei trei, îl descoperim de fapt pe Baldwin, înțelegem cum le-a văzut și perceput el viața și activitatea, cum și ce a simțit el la aflarea veștii despre moartea fiecăruia dintre ei. Altfel spus, eroul filmului este James Baldwin – cuvintele pe care le citim și ascultăm îi aparțin; dar eroul filmului este și poporul american – cel care i-a inspirat, atât de nefericit, pe Baldwin și pe toți cei care au dorit recunoașterea lor ca oameni, fără a se face vreo referire la culoarea pielii. „Povestea negrului în America este povestea Americii și nu-i o poveste prea frumoasă”, spune Baldwin.

Lectura textului, asigurată de actorul Samuel L. Jackson, lasă de asemenea o impresie profundă. Textele din romanul menționat sunt îmbinate cu scurte pasaje din diverse scrieri ale lui Baldwin și cu secvențe înregistrate cu acesta.

Colajul include fragmente din emisiuni la care Baldwin a fost invitat, scene din filme (dintre care unele arătând locul omului de culoare în mentalitatea americană a primei jumătăți a secolului al XX-lea), bucăți de reportaje sau emisiuni de știri, fotografii, referințe la perioada în care scriitorul a fost activ, dar și la momente recente (precum alegerea lui Barack Obama ca președinte al SUA) etc. Filmul îi trece pe rând, prin fața ochilor noștri, pe John Wayne, Gary Cooper, Doris Day, Harry Belafonte și Sidney Poitier, într-o încercare de demascare a imaginilor publice cosmetizate, cu intenția de a arăta că mitul virtuții americane e doar o spoială, o reclamă sau un afiș cu mult fard care nu poate ascunde ceea ce este esențial, adică sufletul omului. Altfel spus, poate exista „vis american” câtă vreme o parte importantă a populației trăiește într-o realitate de coșmar?

Pentru publicul puțin familiarizat cu povestea vieții și a asasinării celor trei activiști pentru drepturile omului de culoare în America secolului trecut, s-ar putea ca unele detalii să nu aibă o semnificație precisă. Oricum, după cum spuneam, impresia este ceea ce caută să ne lase Peck, nu informația. Nu ne sunt date informații exacte, cronologice despre viețile activiștilor prezentați, nici chiar despre cea a lui Baldwin. Nu aflăm unde s-au născut, ce au studiat, cu cine s-au căsătorit ș.a.m.d., dar înțelegem că au trăit pe propria piele nedreptatea și că trei dintre ei au murit violent din cauză că și-au ridicat vocea pentru a-și cere drepturile.

Tonul cuvântării lui Baldwin nu este împăciuitor, nu este în stilul lui Mandela, reconciliant. Este meditativ, dar și tăios, dur, ca al omului căruia îi vine să zică: „Gata! Mi-a ajuns!” Este tonul unui om care și-a pierdut speranța, dar refuză să se dea bătut.

Aș spune că I Am Not Your Negro ne arată lumea pur și simplu – prea complicată pentru a-i înțelege prostia și suficient de superficială încât să credem că ne putem împărți în albi și negri.