Arhipelagul suferinței – Aleksandr Soljenițîn (1)

Iată o carte care te marchează, fie că vrei, fie că nu. O carte cât un secol de suferință, cât un continent de disperare, cât toate milioanele de vieți sfâșiate. Poate fi definită drept un testament al supliciilor, în care autorul a căutat să descrie cu lux de amănunte greaua încercare prin care a trebuit să treacă poporul rus, prins în chingile neîndurătoare ale răului întrupat. Cine relativizează sau chiar repudiază răul pe care l-a făcut comunismul în lume ar trebui să citească această carte, spre a nu mai păcătui prin necunoaștere.

Aleksandr Soljenițîn s-a născut la 11 decembrie 1918 la Kislovodsk, în nordul Caucazului. Tatăl său a murit la 15 iunie 1918, în urma unui nefericit accident de vânătoare, băiatul rămânând doar cu mama sa. A studiat matematica la Universitatea de Stat din Rostov, urmând în aceeași perioadă cursuri prin corespondență la Institutul de Filosofie, Literatură și Istorie din Moscova. În anul 1945, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe când era ofițer în armata roșie, într-o corespondență pe care o purta cu un prieten, Soljenițîn, fără să prevadă înfățișarea dramatică pe care o va căpăta viața sa în urma acestor scrisori, i-a criticat sever pe Stalin și regimul sovietic. Scrisorile fiind interceptate de către cenzură, a fost arestat și, în urma unor lungi și umilitoare anchete la Lubianka și Butîrki, a fost condamnat la opt ani de ocnă.

Eliberat în 1953, a fost deportat vreme de trei ani în Asia centrală, iar în anul 1956, în urma destalinizării, a fost reabilitat. După ce a publicat O zi din viața lui Ivan Denisovici, în 1962, cu încuviințarea lui Hrușciov, imediat cu succedarea lui Brejnev la putere, angrenajul răului s-a pus din nou în mișcare. Interzis în URSS, Soljenițîn și-a salvat manuscrisele, trimițându-le în Occident, urmând să apară la Paris Primul cerc și Pavilionul canceroșilor. Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost decernat în 1970, fără ca Soljenițîn să poată ajunge la Stockholm pentru a intra în posesia lui. După multe încercări, acesta a reușit să trimită dincolo de Cortina de Fier copia unui manuscris ce avea să dezvăluie întregii lumi o dramă zguduitoare. Astfel, Arhipelagul Gulag a apărut la Paris, în 1973. Cuvântul Gulag, în limba rusă, este abrevierea Direcției principale a lagărelor de muncă silnică, arhipelagul fiind un grup de insule alcătuit de lagărele sovietice.

Arhipelagul Gulag reprezintă o cartografie a suferinței, o geografie a lagărelor, un jurnal fidel al represiunii, al torturii și al exterminării omului de către om. Ocna, în cele mai multe cazuri, desfigurează sufletul omenesc, îl face să decadă, să dispere, să se frângă. Alteori, prin suferință, transformă oamenii obișnuiți în sfinți. Coșmarul începe cu arestarea. Desprinsă, parcă, din Procesul lui Kafka, arestarea se desfășoară în miez de noapte, însoțită de bătăi brutale în ușă, intrarea bravă a cizmelor neșterse ale vajnicilor agenți ai securității și, fără nicio explicație, ești anunțat că vei fi ridicat. Încă nedezmeticit din somn, în toiul nopții, speriat, tremurând, nu știi ce poți să iei cu tine sau cum trebuie să te îmbraci. Orice întrebare este de prisos, cel arestat fiind incapabil să opună vreo rezistență. Timp de câteva decenii, arestările deveniseră o adevărată epidemie; erau arestați oameni nevinovați. Astfel era indus un sentiment general de fatalitate: ,,credința că este imposibil să fugi de GPU-NKVD”. Regimul minciunii a constituit o nouă manieră de reprimare: procesul fără judecată. Această nouă modalitate de exterminare și-a asumat-o cu abnegație VCEKA – ,,Santinela Revoluției”, unicul organ represiv din istoria omenirii, care a concentrat în mâinile sale: urmărirea, arestarea, ancheta, procuratura, judecarea și executarea sentinței.

Întreaga activitate de mulți ani a Organelor, ale căror ochi și urechi pătrundeau, ascultau și pândeau cu o eternă vigilență peste tot, își trăgea seva dintr-un singur articol din cele o sută patruzeci și opt de articole ale secțiunii speciale a Codului Penal din anul 1926: ,,marele, puternicul, abundentul, ramificatul, variatul, atotcruțătorul articol Cincizeci și Opt, care epuiza lumea nu atât prin formulările paragrafelor lui, cât prin interpretarea lor largă și dialectică” (p. 47). Brațele lungi și grele ale articolului Cincizeci și Opt îmbrățișau atotcuprinzător cam orice faptă, intenție, acțiune sau nonacțiune ce există sub soare. Din paragraful întâi putem afla că este socotită contrarevoluționară orice acțiune care tinde, explicit sau nu, la ,,slăbirea puterii”. În interpretare largă, explică Soljenițîn, ,,refuzul de a merge la lucru când ești flămând și istovit înseamnă slăbirea puterii de stat. Și atrage după sine execuția prin împușcare”. Tot aici au fost introduse punctele ce priveau trădarea patriei. Potrivit acestor alineate, acțiunile ce aveau drept scop prejudicierea puterii militare a URSS se sancționau prin pedeapsa capitală, moartea prin împușcare. Dacă soldații armatei roșii cădeau prizonieri, erau condamnați fiindcă prejudiciau puterea militară; astfel, conform codului stalinist, pe măsura întoarcerii lor în patrie, ei trebuiau împușcați – toți. Prin coroborarea acestor puncte cu articolul 19 din Codul Penal, ce viza ,,intenția de a trăda”, deși nu avusese loc nicio trădare, dacă anchetatorul sesiza intenția de a trăda, era suficient ca anchetatul să primească pedeapsa maximă, ca și cum trădase efectiv. Acestea sunt doar câteva situații dintre sutele de exemple menționate de Soljenițîn.

În ce privește torturile la care erau supuși cei anchetați, acestea erau extrem de variate. Existau nenumărate procedee foarte eficiente, care frângeau voința și personalitatea deținutului. Convingerea în sinceritatea tonului, când anchetatorul vorbea pe un ton amical, domol, urmată brusc de injurii grosolane, ce aveau un efect masiv asupra oamenilor rafinați, cu educație și structuri delicate. Atacul prin contrast psihologic, caracterizat de schimbări de atitudine neașteptate: amabilitate, adresare cu numele mic al inculpatului, apoi brusc: ,,Canalie! Nouă grame de plumb în ceafă!”. Umilirea prealabilă, orice procedeu capabil să-l aducă pe anchetat într-o stare de tulburare, intimidarea, minciuna, jocul cu atașamentul față de cei dragi – în 1930, anchetatoarea Rimalis a făcut următoarea amenințare: ,,O s-o arestăm pe fiica dumneavoastră și o s-o băgăm în celulă cu sifiliticele!”. Stingerea țigării pe pielea inculpatului, obligarea acestuia să stea în genunchi până la 48 de ore sau să stea în picioare pentru mai multe zile și nopți, privarea de somn – mijloc important de tortură, ancheta pe bandă rulantă, procedeu prin care, timp de trei, patru zile la rând, fără niciun fel de pauză, inculpatul era anchetat de mai mulți anchetatori care se schimbau între ei. Boxa cu ploșnițe, carcerele, înfometarea, bătaia, schingiuirea, smulgerea unghiilor, cămașa de forță, fracturarea coloanei vertebrale, zăbala. Acestea sunt doar câteva exemple din nenumăratele metode de tortură născocite în imperiul răului.

Arhipelagul Gulag a fost un meteorit ce a traversat ca un fulger cerul planetar, cutremurând conștiința morală a întregii umanități. Deși nu a fost cauza prăbușirii sistemului bolșevic, Aleksandr Soljenițîn a jucat un rol hotărâtor în dezvăluirea acestui regim uzurpator, luciferic și bazat pe fărădelege.

Ediția primului volum din Arhipelagul Gulag, pe care l-am recenzat aici, a apărut la Editura Univers în anul 1997, în traducerea excepțională a lui Nicolae Iliescu, având un număr de 486 de pagini.