Ce i-ar putea spune Albert Camus unui cititor creștin

Albert Camus (1913-1960), filosof și scriitor francez, renumit pentru opera sa literară în care se remarcă o viziune tragică asupra lumii, privită prin lentilele absurdului, cu accent pe inutilitate și pe micimea omului confruntat cu marile probleme ale vieții, este încă un scriitor citit în toată lumea. Dovadă faptul că romanele sale pot fi achiziționate de la două edituri din România: Rao (în ediții de colecție) și, mai recent, Polirom (care și-a propus să tipărească o serie de 18 cărți).

Având în vedere temele pe care le explorează, direcția în care se îndreaptă, precum și ruptura dintre felul în care vede Camus lumea și felul în care o văd posibilii cititori creștini, s-ar cuveni ca un creștin să îi citească opera? Pentru unii răspunsul ar fi cu siguranță nu, iar alții s-ar mărgini poate la o ridicare din umeri. Încerc să ofer aici câteva argumente în favoarea ideii că scrierile sale ar putea stârni chiar și interesul unui cititor creștin. (Trebuie să menționez că tot ce voi spune vine ca urmare a citirii celor 4 volume apărute la Polirom până la data scrierii acestui text, care cuprind cele mai cunoscute opere ale sale – Străinul, Ciuma, Exilul și împărăția, Fața și reversul.)

În primul rând, Camus merită citit pentru frumusețea scriiturii sale. A fost un maestru al condeiului și frazei, oferind veritabile giuvaere literare care te pot determina să te oprești din citit în mijlocul paginii și să-i apreciezi talentul literar.

În al doilea rând, Camus merită citit tocmai pentru că este o persoană care vede lumea printr-o optică diferită. Dacă ești creștin, este necesar să îți compui crezurile și să îți cizelezi convingerile luând în calcul și ceea ce gândesc alții, poate în totală contradicție cu tine. A citi operele lor sau a lua notă de crezurile lor nu înseamnă că ești de acord cu ei, ci doar că privești mai atent la ceea ce compune realitatea lor și că înțelegi mai bine modul în care gândesc.

Camus descrie o lume care este rezumată destul de bine de apostolul Pavel când afirmă: „Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi, prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” (1 Corinteni 15:17-19). Cum am putem trăi oare într-o lume strâmtă cât o cutie de pantofi, fără speranța unui viitor dincolo de orizont?

Camus reușește să ilustreze tocmai disperarea care se naște din recunoașterea sfârșitului, din existența neantului la capătul unei existențe insignifiante și lipsite de sens. Orice încercare de a ne prezerva perenitatea este sortită eșecului și, în cele mai multe cazuri, contactele cu alți oameni sunt mai degrabă negative, decât pozitive. În povestirea Dragoste de viață, Camus ne prezintă aceste două fațete ale lumii – inevitabilitatea și întunecimea sfârșitului, dar și frumusețea clipei, singurul lucru bun de apucat pentru cel care nu crede în Dumnezeu, dar s-a trezit trăind în lume.

Autorul francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, scoate în evidență urâțenia lumii, căderile omului, încercările sale ridicole de a-și demonstra puterea, cu prețul sacrificării semenilor săi. Aceasta este o temă care se regăsește și în Biblie. Cât despre critica la adresa credinței creștine, poate că și aceasta este uneori necesară pentru curățarea zgurii de pe ceea ce ne închipuim că este absolut necesar pentru sufletul nostru și pentru relația cu Dumnezeu.

Nu trebuie să ne grăbim să dăm la o parte opera unui gânditor de talia lui Camus înainte de a vedea ce are de spus cu adevărat. Nu vom fi de acord cu unele dintre lucrurile scrise de el, dar, după cum am arătat mai sus, această interacțiune de idei poate fi utilă, ne poate ajuta să vedem viața și dintr-o altă perspectivă, respectiv să ne consolidăm propriile convingeri, să ne regândim poziția, să prețuim ceea ce avem și să medităm mai mult la misterul existenței, încă nedezvăluit în întregime.