De ce iubim poveștile

Chiar așa! De ce iubim poveștile? Le iubim pentru că ne scot din rutină.

Le iubim pentru că ne așază față în față cu noi înșine și pentru că, într-o manieră frumoasă, ne spun adevărul crud.

Le iubim pentru că, până și atunci când le recitim, au darul de a ne descoperi detalii și fațete noi.

Iubim poveștile pentru că sunt o formă de socializare, un Bookface unde putem să ne spunem unii altora lucrurile care sunt greu de spus, unde putem să ne arătăm sentimentele adevărate, unde putem să ne privim în ochi.

Iubim poveștile pentru că ne reamintesc că speranța există.

Le iubim pentru că ne fac să râdem.

Iubim poveștile pentru că ne oferă mister. Fără un pic de mister, viața ar fi ca bucatele fără sare.

Iubim poveștile pentru că sunt memorie, albume foto ce păstrează în ele frânturi de trecut.

Le iubim pentru că se asortează cu o ceașcă de ceai și biscuiți sau cu un șezlong sau cu un hamac sau cu o gură de sobă sau cu un scaun în metrou.

Le iubim pentru că ne dau curajul de a merge mai departe.

Le iubim și pentru că fac simple lucrurile care, altminteri, ne-ar părea complicate.

Iubim poveștile pentru că ne poartă în zbor prin vieți și epoci întregi, prin inimi și suflete, pe munți și peste mări.

Iubim poveștile pentru că ne învață să plângem și să zâmbim, să cântăm și să tăcem, să cădem și să ne ridicăm, să trăim, să murim.

Le iubim pentru că, fără ele, cuvintele ar fi pietre risipite, nerânduite… Poveștile sunt castelele noastre cu cavaleri și prințese.

Iubim poveștile pentru că, fără ele, am fi rătăciți în labirintul timpului, fără vreun indiciu care să ne ajute să găsim calea de ieșire.

Le iubim pentru că, fără ele, n-am ști, n-am înțelege, nu s-ar putea…