Despre capete pătrate. The Square

The Square va rămâne în istoria cinematografiei pentru că a primit Palme d’Or la ediția din 2017 a Festivalului de Film de la Cannes. Unii l-au numit comedie, dar nu are decât accente de comedie și, deși capabil să țină spectatorul în fața ecranului, nu e genul de film pe care l-am numi memorabil.

The Square (Pătratul) este o critică fățișă și o analiză incisivă a multor lucruri: arta contemporană, raportul dintre nativii bogați din țările nordice și imigranți, relațiile lipsite de profunzime dintre persoanele de sex opus, aberațiile campaniilor de comunicare și publicitate, fobiile și fricile mărunte ale individului, banii, filosofia de viață pe care copiii o deprind din observarea părinților, consecințele propriilor fapte necugetate, rasismul, inegalitățile sociale etc. Fiind un film despre atâtea subiecte, The Square este asemenea unui serial ale cărui episoade le vedem deodată sau la fel ca un puzzle cu multe piese, pe care fiecare spectator îl reconstituie cum se pricepe mai bine, în măsura în care este mai mult sau mai puțin dispus să fie făcut să se simtă inconfortabil.

În esență, filmul (cam lung) regizat de suedezul Ruben Östlund este despre superficialitate și aparențe, adică virusuri care ne afectează pe noi, europenii, indiferent dacă suntem estici sau vestici. Unele secvențe sunt într-adevăr hilare, dar nu din genul care îi cauzează spectatorului cascade și hohote de râs, ci dintr-acelea care îl amuză în adâncul ființei, determinându-l să se întrebe în ce măsură se regăsește el însuși în situația de pe ecran.

Personajul principal este Christian (interpretat de Claes Bang), curatorul-șef al unui important muzeu de artă contemporană, care se confruntă cu mici probleme atât în plan profesional, cât și în viața personală – trebuie să pregătească lansarea unei expoziții a cărei piesă de rezistență e un pătrat făcut din piatră cubică, i s-au furat actele și telefonul, e agasat de o jurnalistă cu care (credea că) a avut o aventură etc.

Östlund ne arată limpede distanța dintre suedezii bogați, care conduc mașini scumpe și trăiesc în apartamente luxoase, și imigranții care fie au joburi second-hand și locuiesc în blocuri unde suedezii sadea n-ar intra, fie cerșesc pe străzi (și seamănă incredibil de mult cu unele personaje plecate de pe plaiurile mioritice). Mi-a plăcut secvența în care Christian, însoțit de un subaltern care, cel mai probabil, nu e suedez, vrea să pună niște scrisori de avertisment în cutiile poștale din blocul unde suspectează că ar locui cel care i-a furat telefonul. Christian ar vrea ca subalternul să îndeplinească stânjenitoarea sarcină de a trece pe la toate ușile pentru a distribui scrisorile, iar când acesta refuză, recurge la o serie de argumente copilărești, ba chiar îl întreabă pe subaltern dacă, după o astfel de „nesupunere”, mai poate avea încredere în el. Östlund transmite foarte bine contradicția dintre reținerea pe care educația și politețea i-o impun lui Christian, pe de o parte, și ceea ce simte de fapt, de pe altă parte.

The Square ne întreabă destul de direct care sunt limitele libertății de exprimare și după ce criterii sau standarde stabilim ce e permis să spui și ce nu. Când campania de promovare a „pătratului” dă greș, publicul se împarte în două – cei nemulțumiți de mesajul transmis și cei nemulțumiți de cenzurarea mesajului. Din păcate, momentele de sclipire ale filmului se amestecă și cu scăpări din mână ale poveștii. Sunt secvențe care îl pot face pe spectator să exclame, dar și secvențe la care poate să caște.

Criticii i-au reproșat lui Östlund lipsa de subtilitate, faptul că expune prea „pe șleau” temele, că satira e prea la vedere (și pe alocuri chiar așa e: de exemplu, secvențele cu cerșetori), dar cred că principala problemă a filmului The Square este că rămâne într-o oarecare măsură la fel de snob ca arta contemporană pe care o persiflează, lăsându-i pe spectatori fără o soluție – un fel de a rosti resemnat „Asta e! Așa merg lucrurile.” Din nefericire, realizatorii de film tind astăzi să facă filme care, zic ei, trebuie să pună publicul pe gânduri, să-l determine la introspecție, fără a le oferi însă și direcții. Or, modul acesta de a diseca felurite realități, evitând cu eleganță orice variantă de răspuns, le poate aduce premii prestigioase regizorilor și scenariștilor, însă nu face decât să adâncească o criză care este deja acută. Ce folos să realizezi un film precum The Square, ca pe o scară din care ai doar cele două picioare, dar nu și treptele?

Pătratul din film este însoțit de o plăcuță pe care „artistul” le explică muritorilor de rând semnificația operei sale: „Pătratul este un sanctuar al încrederii și grijii reciproce. În interiorul lui avem toți drepturi și oblicații egale.” Cumva, privind filmul, simți cât de îndepărtate sunt țările europene unele de altele și cât de goale sunt astfel de sloganuri într-o lume în care fiecare tinde să trăiască pentru el însuși. The Square vorbește despre capete pătrate, dar cine știe dacă nu cumva cine zice, ăla e.

 

P.S.

Mi-a rămas în minte o scenă… Christian își duce cele două fiice, în avanpremieră, să vadă o expoziție. La intrare, vizitatorii au de ales: dacă nu au încredere în oameni, trebuie să o ia la stânga; dacă au, trebuie să o ia la dreapta. O întrebare dificilă, în funcție de al cărei răspuns, vrem-nu vrem, trăim și noi.