Domnișoara celor o mie de cocori

Am cumpărat O mie de cocori, de Yasunari Kawabata, pentru că, mai important decât titlul și coperta, scria pe ea „Premiul Nobel pentru Literatură.” Hotărârea era luată: aveam să citesc de-atunci înainte doar cărți validate de premii relevante. Adevărul însă este că pe întregul parcurs al cărții m-am întrebat tot mai contrariată în baza căror rezonuri a fost premiată ca atare.

Poveste scurtă, conflict simplu spre inexistent, personaje puține, ritm accelerat…

La câteva zile după ce mi-am terminat lectura, mi-am dat seama că deliciul textului lui Kawabata nu rezidă în ceea ce se scrie, ci în ceea ce rămâne nescris. Problematici majore și emoții inefabile sunt suscitate de expunerea simplă și candidă a acțiunii, desfășurată pe fondul ceremoniei de ceai.

 

Incursiune în ceremonia ceaiului

În cultura japoneză, orice formă de artă este descrisă ca o cale spirituală: calea florilor, calea caligrafiei, calea poeziei, calea ceaiului. Această artă este mai mult decât o ceremonie a ceaiului, este un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esența ceremonialului este armonia de natură spirituală și presupune o anumită stare sufletească din partea participanților. Cei ce se adună să ia parte la ceremonial trebuie să lase afară toate necazurile și grijile vieții cotidiene înainte de a intra în chashitsu pentru a petrece clipe de liniște într-o atmosferă calmă.

Fiecare mișcare și fiecare componentă a acestui ceremonial sunt studiate pentru a crea imaginea serenității absolute. Baza spirituală a ceremoniei sunt esteticul, disciplina și interacțiunea socială. Ceremonia ceaiului e un moment în care trebuie să căutam a fi conștienți de tot ceea ce facem, de orice acțiune, oricât de mică, de cum acționăm și de tot ceea ce ne înconjoară fără a ne lăsa dominați de acestea, dar acționând în deplină armonie cu ambientul în care ne găsim. Este necesar să facem un singur lucru o singură dată. Orice mic efort al minții noastre trebuie să se concentreze asupra singurii acțiuni a momentului și spre nimic altceva.

 

Japonia postbelică, între tradiție și extravaganțe

Acțiunea se desfășoară sub auspiciile ceremoniei ceaiului, edificatoare pentru cultura japoneză, însă aceasta nu are loc în parametri ideali. Tânăra generație, exponent al Japoniei postbelice, se sustrage progresiv de la îndeplinirea tradiției împământenite în conștiința precursorilor lor, iar cei din urmă o profanează organizând-o în scopuri parșive. Tocmai de aceea semnul morții, laitmotivul cărții, își instaurează domnia în viața personajelor. Nimeni nu supraviețuiește destinului crunt. Doar ceaiul iese învingător prin perpetuarea tradiției și a periodicității ceremoniei.

 

Dragoste, flori și vase de ceai

Dincolo de toate elemente de cultură ale cărții, m-a indignat poziția pe care o avea bărbatul raportată la aceea a femeii în societate. EL era buricul pământului, cel care câștiga cel mai bine, cel care trebuia servit, cel care avea amante, fără ca acest morav să-i fie imputat ca imoral. EA era sensibilă, fără un cuvânt cu greutate și se preta la tot felul de intrigi, în mare parte având de-a face cu a căsători pe nu-știu-cine cu te-miri-cine.

Totul gravitează în jurul lui Kikuji, un tânăr celibatar, lacunar caracterizat și aflat mereu în umbra tatălui său, înconjurat de mai multe femei: Chikako, fosta amantă a tatălui său defunct; doamna Ota, o altă amantă a celui din urmă și fiica doamnei Ota, Fumiko. Temându-se să nu calce pe urmele tatălui său, Kikuji se dovedește a fi robul acestei gene păcătoase.

Chikako, femeia care i-a marcat copilăria prin hidoșenie și venin, este instructoarea ceremoniei de ceai. La o astfel de ocazie, îl invită pe Kikuji, pentru care simțea o responsabilitate denaturată după moartea părinților lui, în scopul de a-l căsători cu domnișoara Inamura, posesoarea unei frumoase eșarfe cu motivele celor o mie de cocori. Kikuji este înfuriat de faptul că Chikako încearcă să-i aranjeze căsătoria cu domnișoara celor o mie de cocori și își găsește liniștea în brațele doamnei Ota. Descoperind în fosta amantă a tatălui o femeie delicată și melancolică, Kikuji devine tot mai intrigat de aceasta. În schimb, doamna Ota este copleșită de vinovăție și de remușcări din cauză că se simte o piedică, atât pentru fostul ei amant, cât și pentru fiul acestuia. După ce se sinucide subit, Fumiko, fiica ei, devine tot mai prezentă în viața lui Kikuji, însă se retrage și mai inexplicabil, într-un final lăsându-l pe Kikuji singur cu Chikako, femeia de care acesta a încercat să stea cât mai departe cu putință.

Fiecare femeie îi poartă o iubire atipică protagonistului. Chikako este un fel de substitut al părinților lui și, deși lipsită de scrupule și de empatie, dorește pentru Kikuji prosperitate socială, așa cum era ea capabilă să înțeleagă. Doamna Ota este simbolul iubirii inițiatice, mature, plină de pasiune și candoare, dar măcinată de un trecut întunecat. Fumiko reprezintă dragostea infantilă, ezitantă, mereu situată în defensivă și care face eforturi susținute pentru a estompa greșelile mamei ei.

Departe de a fi evidentă, ciclitatea romanului edifică un adevăr valabil încă de la început, anume că Kikuji o are pe Chikako pe lume, femeia antagonică și dușmanul său moral nedeclarat. Totul se întregește prin ceremonia ceaiului care marchează moartea și renașterea. Așa cum ceremonia este organizată periodic, și istoria datoare să se repete.

 

O mie de cocori de origami

Titlu a rămas pentru mine precum corola de minuni a lumii: un mister. Domnișoara celor o mie de cocori apare episodic, fiind evocată mai mult de ceea ce spun celelalte femei despre ea, decât de ceea ce spune naratorul. De altfel, nici conceptual vorbind, ea nu marchează semnificativ istoria.

Cocorul este foarte îndrăgit de către poporul nipon, datorită credinţei populare potrivit căreia celui care reuşește să împăturească, din hârtie, o mie de cocori i se va îndeplini o dorinţă. Legat de această credinţă, în centrul Hiroşimei a fost ridicat un monument, Statuia copilului păcii, iar de atunci s-a înrădăcinat obiceiul ca fiecare vizitator să depună aici, la monument, câte un mic cocor de hârtie. Astfel, motivul cocorilor este un simbol adesea întrebuințat în literatura japoneză.

 

O poveste încifrată în simboluri

În O mie de cocori, cele mai profunde sentimente nu se desacralizează prin cuvinte telurice, ci ele sunt descoperite sub alte forme: o invitație la ceai, o scrisoare ruptă, o firidă, un batic cu o mie de cocori. Simbolistica este cheia care provoacă reflecții și discuții. Obiectele capătă valențe și puteri noi, legând și despărțind oameni, dărâmând și ridicând prejudecăți, vorbind pentru și în numele personajelor.

Stilul este minimalist, zgârcit în cuvinte și amănunte, rămânând fidel esenței. Multe dintre descrieri și din replici poartă cititorul într-un univers poetic, deopotrivă gingaș și puternic, nostalgic și realist.

Grósso módo, cartea m-a transpus într-o stare inexprimabilă, dar dezirabilă. Dragostea este înfățișată bizar și sensibil, moartea este mult mai acceptabilă decât dragostea neîmpărtășită, iar precursorii, actuala cenușă din vasele incineratorii, nu sunt altceva decât antecedente ce dictează destinul copiilor rămași singuri pe lume după moartea lor.

Romanul a fost publicat de Editura Humanitas, în 2015, în traducerea lui George T. Șipoș și a fost inclusă în colecția „Raftul Denisei”.

 

Articol scris de Renata-Adelina Ionescu