Franţa, intelectualii şi ideologia

Nimic nu poate fi mai condamnabil pentru un intelectual decât apartenenţa iresponsabilă în vederea instalării şi propagării unei ideologii criminale. Din nefericire, există nenumărate exemple în care reputaţi intelectuali europeni se pun în slujba răului, pactizează cu demonul, contribuind uneori decisiv la desfigurarea mentală şi spirituală a naţiunilor.

Desigur, nu sunt de acord cu opiniile deşucheate şi vătămătoare, distribuite aberant pe la toate colţurile de ipochimeni fără discernământ şi rău intenţionaţi, cum că intelectualul ar trebui îndepărtat, scos din joc, ţinut la distanţă de scena politică a ţării. Însă nu cred nici în scenariul forţat şi utopic al mesianismului prometeic al intelectualului activist care ştie totul, poate orice, rezolvă orice blocaj. Totuşi, nu întotdeauna profilul intelectualului include şi amploare morală; după cum se ştie, marile ideologii politice criminale au fost create de intelectuali de elită, lepre geniale, campioni ai construcţiilor intelectuale utopice. Cu toate acestea, demnităţile de stat cu mare responsabilitate în raport cu cei guvernaţi şi cu destinul ţării nu ar trebui să fie atribuite într-un mod inconştient. Este firesc, în opinia mea, ca cei care se doresc a fi aleşi în poziţiile de frunte ale statului să dovedească competenţă, înzestrări intelectuale, vocaţie politică, structură morală, calificări vizibile în arta de a guverna. Doar în acest mod putem deveni încrezători în puterea politicii de a schimba în bine destinul lumii.

Aşadar, binecunoscutul autor al „Incorectitudinii istorice”, Jean Sévillia, scoate la iveală, prin volumul intitulat sugestiv „Terorismul intelectual”, evenimentele halucinante ce s-au petrecut în peisajul ideologic al Franţei postbelice. Istoria politico-intelectuală a Franţei de după al doilea război mondial este istoria unui tărâm al manipulării agresive, culpabile, perpetue, asasine.

Începând din anii 1945, „intelighenţia” franceză, cu fericite excepţii, îmbrăţişează, pe rând, toate ideologiile. În aceeaşi perioadă, la sfârşitul anilor ’40 şi în anii ’50, intelectualitatea românească era supusă celor mai atroce metode de agresiune. Elitele româneşti au îndurat cele mai inumane condiţii de recluziune, au fost arestaţi abuziv, umplând puşcăriile, supuşi torturilor de tot felul şi politicilor sovietice de exterminare, au fost stigmatizaţi, declaraţi duşmani ai poporului, trădători, marginalizaţi în propria ţară, obligaţi să trăiască în condiţii degradante pentru faptul că s-au opus regimului comunist. Tot atunci, intelectualii francezi susţineau că U.R.S.S. este un paradis moral şi intelectual şi compuneau poeme în care îl elogiau pe Stalin (Louis Aragon, Paul Eluard etc.). În acei ani, prestigiul U.R.S.S. ajunge la apogeu. În septembrie 1944, un sondaj dezvăluie faptul că, pentru 61% dintre francezi, U.R.S.S. este puterea care a contribuit cel mai mult la înfrângerea germană, doar 29% atribuind acest merit Statelor Unite.

Intrând în partid, intelectualii exprimă mai mult decât o adeziune politică. Descoperă o frăţie de arme, o familie de spirit, o comunitate sudată prin credinţa şi riturile ei. Comunismul, adevăr revelat de Marx, Lenin şi Stalin, practică o religie laică: proletariatul, autentic Mesia, dă sens istoriei. Intelectualii militanţi sunt nişte apostoli care acţionează spre mântuirea tuturor. Caritatea este totală pentru cei ce suferă de pe urma jugului burghez, dar le este refuzată celor pe care dialectica i-a condamnat: credinţa comunistă justifică toate mijloacele. „Psihologie de sectă decât Biserică universală” – diagnostichează Raymond Aron. Dominique Desanti: „Doar acţiunile noastre şi adevărul nostru aveau drept de existenţă printre oameni”. Annie Kriegel: „Comunismul pentru mine era o etapă istorică şi avea să marcheze în evoluţia civilizaţiilor umane o cotitură la fel de importantă cum fusese creştinismul”. Filosoful Jean Desanti vedea întruchipat în dictatorul Stalin „modelul însuşi al savantului de tip nou”. În 1947, la cel de-al XI-lea Congres al Partidului, Laurent Casanova lansează un apel pentru mobilizarea intelectualilor. Louis Aragon, Elsa Triolet, Paul Eluard, Julien Benda, Vercors, Francis Carco, Raymond Queneau, Andre Chamson, Armand Salacrou şi Emmanuel Robles colaborează cu presa comunistă. În 1949, Casanova le fixează linia politică: „ralierea tuturor poziţiilor ideologice şi politice ale clasei muncitoare, apărarea în orice împrejurare şi cu cea mai mare hotărâre a tuturor poziţiilor Partidului”. Scriitorii nu au rolul de a concepe sau a discuta politica partidului, ci de a o aplica. Această supunere îl duce pe André Stil la extaz: „Când reuşim să scriem lucruri bune, Partidului nostru i-o datorăm”.

După război, intelectualii comunişti propagă care mai de care tematica antifascistă. Intelectualii refractari la comunism sunt discreditaţi, iar ideile lor considerate ilegitime. Liberali, gaullişti, monarhişti sau pur şi simplu spirite independente neînregimentate, sunt cu toţii catalogaţi drept „fascişti”. Comunismul încarnează binele absolut, iar nazismul răul absolut. „La stânga, cei care vor să slujească clasa muncitoare trebuie să-i urmeze pe comunişti (binele). [..] La dreapta, ostilitatea împotriva binelui (reprezentat de comunism) trădează o convienţă implicită cu răul (nazismul). Dreapta liberală şi dreapta naţională sunt complice în anticomunism; dreapta naţională este în realitate fascistă; or, paradigma fascismului este nazismul. Aşadar, un liberal poate aluneca spre fascism, căci anticomunismul duce la nazism”. Un sofism imens, dar cu o putere de atracţie considerabilă; „Antifascismul: cu acest cuvânt”, constată François Furet, „totul este pus în legătură cu ceea ce va constitui strălucirea comunismului în perioada de după război”. Pierre Daix: „Există cumva lagăre de concentrare în U.R.S.S? E o minciună: lagărele de concentrare din uniunea sovietică reprezintă desăvârşirea suprimării complete a exploatării omului de către om; aceste lagăre – conchide Daix – sunt o minunată acţiune”. Deputata comunistă Marie-Claude Couturier: „Consider că sistemul penitenciar sovietic e indiscutabil cel mai dorit în lumea întreagă”. Jean-Paul Sartre, aflat la Roma în 1961, cu ocazia unui omagiu funebru adus lui Merleau-Ponty: „Ultimele legături au fost sfărâmate, viziunea mea a fost transformată: un anticomunist este un câine, nu renunţ la convingerea asta, nu voi mai renunţa niciodată”.

Scris într-un stil viu, alert, concis, cu o mare densitate a informaţiilor, volumul semnat de Jean Sévillia – „Terorismul intelectual” – va constitui o lectură provocatoare pentru orice cititor interesat să afle o parte controversată din istoria Franţei de după 1945 şi, mai ales, derapajele ideologice ale intelectualităţii franceze. Volumul este apărut la Editura Humanitas în anul 2012, se află la a doua ediţie și este tradus admirabil din franceză de Elena Cantuniari, având un număr consistent de 297 de pagini.