Henri Matisse și Jazz-ul pentru ochi

În toamna anului 1942, pe când Henri Matisse avea 73 de ani, colecţionarul de artă, editorul şi prietenul său de origine greacă Elf(stratios) Tériade i-a propus artistului să realizeze un proiect inedit, dedicat în totalitate lui: o carte-obiect. Deși se afla într-o postură delicată, fiind țintuit la pat de îndelungata convalescență ce a urmat unei complicate operații abdominale, Matisse a acceptat.

Recurgând la o practică pe care a cuprins-o în sintagma „pictură cu foarfeci”, acesta a creat o serie de lucrări ce implicau tăierea hârtiei, pictate în prealabil cu guașă produsă de Linel, în formațiuni de diverse configuraţii, care erau ulterior dispuse în compoziţii şi lipite pe un suport.

Regăsind plăcerea, aproape copilărească, pe care simplul act al decupării i-o putea procura, prin această „distracţie agreabilă” Matisse își va însenina după-amiezile şi va trece cu bine peste nopţile albe provocate de insomniile dese şi obositoare. Lăsându-se inspirat de numere de circ, de mitologie şi poveşti populare sau de cristalizările memoriilor unei călătorii întreprinse pe tărâmuri exotice (Tahiti), artistul a realizat o serie de 20 de lucrări: Clovnul (1), Circul (2), Monsieur Loyal (3), Cowboy-ul (4), Calul, Călărețul, Clovnul (5), Lupul (6), Inima (7), Icar (8), Forme (9), Funeraliile lui Pierrot (10), Les Codomas (11), Înotătorul în acvariu (12), Înghiţitorul de săbii (13), Scena de circ (14), Aruncătorul de cuţite (15), Destinul (16), Laguna (17, 18 şi 19) şi Toboganul (20).

Realizarea acestor decupaje (denumire inventată de Matisse) a constituit „cea mai simplă şi mai directă cale de exprimare” pe care artistul a cunoscut-o pe parcursul întregii sale cariere, una care i-a permis efectiv să „taie în culoare vie”, conjugând într-un gest unic fluiditatea liniei şi strălucirea cromatică. Astfel, decupajele sunt diferite ca aspect de operele din perioadele anterioare, însă reprezintă o continuare a ideilor şi a preocupărilor artistului.

Pentru făurirea creațiilor sale, Matisse a lucrat pe baza hârtiei, un mediu considerat la vremea aceea mai degrabă unul auxiliar artelor plastice. Cu siguranţă, considerentele care l-au atras şi apoi l-au convins pe Matisse să abordeze acest mediu versatil au fost reprezentate de calităţile pe care le posedă hârtia, care este netedă, fermă, dar și maleabilă, delicată şi, în egală măsură, rezistentă, reprezentând o excelentă cale de exprimare (și experimentare) artistică.

Matisse a urmărit să obţină de la decupaje tot ce putea fi mai bun. În momentul în care se apuca de tăiat, avea deja ideile „în degete”, astfel încât „formele apăreau” dintre lamele foarfecilor. Acordând o mare atenţie detaliilor, se deda căutării formelor celor mai potrivite prin retuşarea contururilor deja închegate și adăugării sau eliminării unora dintre elementele compozițiilor aflate în lucru (această operațiune fiind realizată, în unele cazuri, cu ajutorul asistenților săi).

Din acest efort artistic a rezultat un repertoar de structuri săltăreţe, atât figurative, cât și abstracte, pictate cu culori opace, suprasaturate (proiectul definind punctul de plecare al manierei de lucru specifice ultimei etape de creație a lui Matisse), care l-au determinat pe Tériade să-i sugereze artistului o denumire apropriată din universul muzical: Jazz. Lui Matisse i-a plăcut foarte mult acest titlu, mai ales rezonanţa artei sale cu spontaneitatea sincopată a acestui stil muzical exuberant (unul dintre preferatele lui), întrucât el vedea jazz-ul ca pe o „improvizație cromatică și ritmică”.

Din punct de vedere cromatic, este sesizabilă predilecţia artistului faţă de o anumită gamă, nominalizată prin alegerea unor culori puternice, strălucitoare şi expresive, caracteristice pentru arta lui Matisse, dintre care se remarcă, prin prezența lor activă: albastrul, galbenul, roșul, rozul, oranjul și verdele.

În mâinile cititorului, Jazz se dezvăluie ca o colecţie de compoziţii diverse care denotă ingeniozitate, optimism, curaj și putere de creație. Subiectul principal, al circului, se remarcă prin prezenţa sa unică în opera lui Matisse și a fost abordat pe fondul impresiilor rămase în urma asistării la o serie de spectacole de acest tip. Una dintre lucrările care vădesc acest aspect este Monsieur Loyal (3), ce prezintă profilul unui maestru de manej. Tot din lumea circului provine şi Les Codomas (11), o lucrare inspirată de fraţii Codoma, un cuplu faimos de trapezişti din Franţa acelor ani, care efectuau salturi periculoase de la mare înălţime. De asemenea, Înotătorul în acvariu (12) încapsulează plăcerea libertăţii de mişcare într-o siluetă androgină, plutitoare, amintire a unui spectacol de circ acvatic văzut de artist la Folies Bergère, în Paris.

De-a lungul seriei se poate observa faptul că anumite planşe au avut o importanţă aparte pentru Matisse, acestea fiind decupajele prin care artistul şi-a exprimat propriile trăiri, precum Icar (8), ce reprezintă o ilustrație a lui însuși, singur și vulnerabil în fața sorții, dar și o meditație pe tema morţii, văzută de artist ca iminentă. Apoi, Înghiţitorul de săbii (13), în care Matisse a reprezentat într-o formă metaforică dificultatea procesului artistic de creaţie, surprinzând sentimentele de surescitare şi exaltare pe care le încerca în momentul realizării unei lucrări şi, mai ales, sacrificiul fizic pe care era nevoit să îl întreprindă. Inima (7), în care pasiunea artistului pentru artă este exprimată prin simbolul universal al iubirii, și Lagunele (17, 18 şi 19), ce oferă o perspectivă organică asupra coralilor și algelor pe care le privise cu ani în urmă, de pe malul unei mici insule a Oceanului Pacific.

Decupajele din Jazz sunt caracterizate de originalitate în viziune şi în execuţie, de o supleţe care se simte atât la nivelul compoziţiilor, cât şi la nivelul elementelor pe care acestea le conţin, de un minimalism care decurge din tendinţa de abstractizare a formelor şi a figurilor reprezentate, de o vivacitate datorată prospeţimii cromatice, de o senzaţie de echilibru şi de o linişte deosebit de plăcută, care se desprinde în momentul contemplaţiei lucrărilor.

Decupajelor le-au fost alăturate 70 de pagini de text caligrafic, pe care artistul le-a intenţionat asemenea unui „fundal sonor”, menit să îi distragă atenţia privitorului în intervalul dintre două planșe (adică între 3 și 5 pagini), oferindu-i o modalitate plăcută de a-şi recrea ochii.

Textul este negru și uniform, fiind alcătuit dintr-o serie de cuvinte scrise cu caractere mari (dimensiune pe care Matisse a considerat-o indispensabilă stabilirii unei „legături decorative” între cuvinte și imagini), rotunjite şi înclinate spre partea dreaptă.

Planificate asemenea unor explicaţii pe marginea lucrărilor, cuvintele au căpătat rapid o formă personală, prin abordarea unor subiecte precum amintirea unei călătorii cu avionul, încrederea pe care o acordă divinităţii, o scurtă consideraţie despre misiunea artistului, fericirea, viaţa de apoi sau dragostea, revelând sentimentele, observaţiile, întrebările, amintirile, convingerile și aspiraţiile artistului, aspecte ce conturează profilul unui Matisse aflat la vârsta senectuţii.

Cu toate că majoritatea decupajelor a fost gata la sfârşitul anului 1944, textele au continuat să fie redactate până în 1947, cu puţin timp înaintea tipăririi cărţii. În pofida aspectului spontan al caracterelor, textele au fost rescrise de câteva ori (uneori chiar și de 4 sau 5 ori), până când artistul a fost mulţumit de cursivitatea şi de dimensiunea cuvintelor.

Pentru conversia lucrărilor din machete de hârtie în imagini imprimabile, Matisse şi editorul său au căzut de acord asupra metodei şabloanelor suprapuse (pochoir, în limba franceză), întrucât, după cum observaseră în încercările anterioare, textura, chiar şi aceea atât de redusă a decupajelor, se pierdea fără urmă în reproducerile fotografice. Astfel, utilizarea acestei metode le-a permis obţinerea unor zone uşor reliefate, vopsite cu guaşă viu colorată (utilizându-se exact nuanţele cu care asistenţii lui Matisse i-au vopsit hârtiile), aplicată în mai multe straturi, prin folosirea a diferite şabloane, vădind în acest fel succesiunea stratigrafică prezentă în planșele originale.

Publicat în 250 de exemplare și 100 de portofolii, apoi pus în vânzare la librăria lui Pierre Bérès din Paris (în ultima lună a anului 1947), Jazz-ul lui Matisse a captivat deopotrivă bibliofilii și iubitorii de artă, oferindu-le, într-un obiect încântător, viziunea unuia dintre cei mai importanți și influenți artiști ai secolului al XX-lea, pe care acesta a nutrit-o faţă de artă, viaţă, iubire, șansă, muzică și armonie.

De aceea, prin Jazz, privitorul poate pătrunde în mintea lui Matisse, trecând prin imaginaţia artistului şi lăsându-se cuprins de pasiunea lui, cartea reprezentând instrumentul prin care „poţi susţine spiritul artistului cu propriile mâini” (Riva Castleman, introducere la Jazz, George Braziller, Inc., New York, 1992, p. XVIII). Nu în ultimul rând, privind Jazz, putem înțelege că, în realizarea cărții, Matisse și-a urmărit dezideratul creativ, și anume „o artă plină de echilibru, linişte, claritate (…), ca o influenţă senină asupra minţii, ceva asemenea unui fotoliu comod, care să te relaxeze când eşti obosit fizic.”

 

Articol scris de Aurelia Rodica Drăgan