În declin. Mission: Impossible 6

Mission: Impossible 6 – Fallout (Misiune: Imposibilă – Declinul) nu este cel mai bun film al francizei M:I și nu putem decât să ne mirăm că publicul și chiar și unii critici s-au grăbit să-l ovaționeze ca pe „cel mai bun al seriei”.

În ce îl privește pe Tom Cruise (Ethan Hunt), jos pălăria! La doar 4 ani până la împlinirea vârstei de 60 de ani, în loc să joace tătici, unchi sau bunici, continuă să facă uimitoare cascadorii, să alerge cu motocicleta, să sprinteze de rămâne fără aer în plămâni, să sară de pe clădiri, să atârne (la propriu) de un fir etc., etc.

Fallout marchează o premieră, chiar două. Este prima dată când unul dintre regizorii care au stat la cârma unuia dintre filmele anterioare revine în rolul de regizor al unei M:I – Christopher McQuarrie. Acesta a încercat să creeze în această cea mai recentă misiune o serie de conexiuni cu filmele anterioare, mergând chiar până la filmul lui Brian De Palma din 1996. Alături de Tom Cruise apare și celălalt actor-emblemă al francizei, Ving Rhames, în rolul lui Luther Stickell, vizibil îngrășat aici, cel puțin pentru standardele unui agent de teren. Îi regăsim de asemenea și pe simpaticul Simon Pegg (Benji), Rebecca Ferguson (Ilsa), Alec Baldwin (Hunley), Sean Harris (în rolul lui Solomon Lane, aceasta fiind a doua premieră – e prima oară când revine în franciză un personaj negativ) și Michelle Monaghan (întoarsă și ea în rolul Julia, fosta soție a agentului Hunt).

Se spune că, în gastronomie, cu cât exersezi mai mult o rețetă, cu atât rezultatele vor fi mai satisfăcătoare. Lucrurile par să nu stea la fel și în film. McQuarrie folosește din plin clasicele ingrediente ale seriei M:I – unii le numesc și clișee –, respectiv faimoasa frază „Misiunea, dacă alegi să o accepți…” (citată de prea multe ori în Fallout), preluarea identității unor personaje prin folosirea măștilor, urmăririle cu mașini și motociclete, provocările (im)posibile, replicile hazoase schimbate de Ethan cu Benji etc. Din nefericire, chiar și în acest al șaselea ceas, scenariștii au folosit aceeași schemă cu trădătorul din interior, folosită și în filmele anterioare și tocmai de aceea expirată. Vă veți da rapid seama cine este „cârtița” și o veți face în timpul unei scene cusute cu ață albă, având pe fundal Turnul Eiffel.

Câteva lucruri sunt mult prea trase de păr în Fallout. Scena confruntării fizice dintre bătrâiorul Hunley și agentul Walker (îl veți recunoaște în acest rol pe ultimul Superman, Henry Cavill) este un exemplu. Apoi, toată povestea, destul de încurcată, cu un grup terorist numit Apostolii, care rămâne în ceață până la final, ițele absurde ale intrigii (treaba cu Văduva Albă, care intermediază schimbul cu focoase nucleare, dar e de fapt semiagentă CIA, e cam de tot râsul – un fel de a ne scărpina după ureche și un sărman pretext pentru scenele de acțiune), apariția neașteptată la Paris a șefilor IMF și CIA, după ce și-au luat la revedere de la agenți în State, atacurile nucleare împotriva Ierusalimului, Vaticanului și Meccăi (de parcă nu era suficient că au distrus, într-o M:I anterioară, celebrul Kremlin) ș.a.m.d. – toate acestea sunt ca niște piese de puzzle aruncate la grămadă, cu precizarea că fac parte din puzzle-uri diferite.

Un merit al filmului este acela că încearcă să rămână în limitele filmului de acțiune clasic, fără ca realizatorii să-l transformerseze cu ajutorul CGI într-o poveste science fiction, în care eroii par să aibă puteri supranaturale. Agenții trebuie să muncească și să transpire pentru a-și duce misiunea la capăt. Pe final, când lucrurile se mai limpezesc, ritmul devine mai bun, iar scena urmăririi cu elicoptere are darul de a ține spectatorul pe ace până la deznodământ. Nu că n-am ști cine va câștiga partida.

Una peste alta, Fallout nu este totuși cel mai slab film al francizei. Este al doilea cel mai slab. Iar dacă mai răbdați câteva rânduri, iată și un Top 6 al seriei M:I: (1) Ghost Protocol (2011), care a îmbinat cel mai bine scenele de acțiune cu umorul; (2) Rogue Nation (2015); (3) M:I 3 (2006), care a avut cel mai bun personaj negativ al francizei, în interpretarea lui Philip Seymour Hoffman; (4) M:I 1 (1996), în care Brian De Palma a păstrat aerul retro al serialului original pe care este bazată franciza, stabilind totodată așteptări noi de la filmul de acțiune; (5) Fallout, care marchează un declin, cel puțin prin comparație cu cele două filme de dinaintea sa și (6) M:I 2 (2000), în care Cruise a fost mai degrabă un fotomodel care poza pe scenă, zâmbind larg, în timp ce spectatorii cuminți îi admirau pletele ce fluturau în vânt cu încetinitorul.

Până la urmă, trebuie să rămânem realiști. Nu putem aștepta de la genul acesta de filme un anumit nivel de profunzime. Sunt filme de acțiune, nu drame. Sunt făcute să distreze publicul ronțăitor de popcorn. Totuși putem năzui la scenarii logice, cu intrigi care să ne surprindă. Asta ar fi misiunea regizorilor și scenariștilor, dacă ar alege să o accepte.