Maigret 6. Ambianță și mister

De ce volumul 6 din integrala „Maigret”? De ce nu 2, 4 sau 8? Răspunsul poate surprinde prin banalitate. Pentru că volumul 6 este cel pe care s-a întâmplat să-l am în bibliotecă.

Prima mea întâlnire cu Maigret a avut loc în anii primei adolescențe, când mi-a căzut în mână o cărțulie intitulată Maigret și hoțul leneș, apărută la Editura Univers în 1970. Nu-mi amintesc să mă fi captivat prea tare, poate și din cauză că, la data aceea, reperele mele în materie de roman polițist erau Agatha Christie, Edgar Wallace, Ellery Queen etc. Mi-am propus recent să-l revizitez pe comisarul Maigret și pot spune că l-am perceput altfel, în parte și datorită ambianței pe care o degajă romanele al căror personaj este.

De mai mulți ani, Editura Polirom publică scurtele romane (spun scurte, deoarece acestea au în jur de 100-120 de pagini fiecare) ale lui Georges Simenon, cu comisarul Jules Maigret. Iar din 2013, aceeași editură și-a propus să editeze integrala „Maigret”, în 10 volume care să includă toate cele 75 de romane și 28 de povestiri polițiste (scrise de-a lungul a mai bine de 4 decenii) care au făcut din Maigret un personaj la fel de celebru ca Hercule Poirot și Sherlock Holmes. De altfel, unii îl numesc pe Maigret „Sherlock Holmes al Franței”, ceea ce este, poate, nedrept, chiar și numai dintr-o perspectivă cantitativă – sunt mai multe romane cu Maigret decât cu „colegul” său englez.

Referindu-se la opera literară a lui Simenon, scriitorul britanic Julian Barnes scria: „Din literatura de duzină a câștigat bani, din seria Maigret, faimă mondială, iar din romans durs aprecierile criticii și admirația, uneori stânjenitoare, a lui Gide, Cocteau, Thornton Wilder și așa mai departe” (Tour de France, Nemira, 2018, p. 148). E lucru cert că Maigret este un personaj cunoscut pe plan internațional, romanele al căror erou principal este fiind traduse în numeroase limbi.

Îndesat, morocănos uneori, dur când vrea, dar și omenos dacă e cazul, mereu cu o pipă în gură și o alta în buzunar, însoțit de unul dintre mult mai tinerii săi inspectori (Lapointe, Janvier, Lucas), niciodată la volan (deși are automobil personal, acesta e condus întotdeauna de doamna Maigret), bucurându-se de o celebritate care nu-l bucură, deoarece este recunoscut pretutindeni, comisarul Maigret se remarcă în primul rând prin fler. Anchetele lui, de cele mai multe ori, nu au de-a face cu amprentele sau urmele fizice, ci cu înțelegerea psihologiei celor implicați într-un caz sau altul. Maigret se străduiește să cunoască oamenii, de fiecare dată alții, să le descopere rutina cotidiană, să-i „citească” până în adâncul sufletului, iar imaginația lui începe să construiască mici scenarii despre cum s-ar fi putut întâmpla lucrurile. Comisarul pune întrebări peste întrebări, sare de la una la alta, acumulează informație fără a-și propune să tragă concluzii pripite pe baza ei. Pentru el, rezolvarea misterelor stă nu atât de mult în micile indicii fizice, deși nu le exclude, ci în descifrarea oamenilor, a eroilor dramelor la care este martor.

Înzestrat cu o perspicacitate aparte, capabil să citească dincolo de evidențele fizice, Maigret nu vorbește clar decât la sfârșit, când este sigur că a pus toate piesele cap la cap. Metoda lui nu este tocmai o metodă clasică, polițienească. De altfel, îl și sfătuiește, în Câinele galben, pe un tânăr inspector să nu-i urmeze exemplul, ci să facă lucrurile ca la carte.

Un fapt inedit, prin comparație cu alți detectivi sau polițiști din lumea literară, este că Maigret are o viață de familie. Adeseori cititorii îl văd ajungând sau plecând de-acasă, discutând despre cazurile lui cu doamna Maigret, telefonându-i pentru a o anunța că nu mai ajunge la masă, ieșind cu ea la plimbare ș.a.m.d. Se întâmplă chiar că Simenon descrie reacțiile soției comisarului, care, doar privindu-l, știe dacă acesta a avut o zi bună sau nu, dacă are de-a face cu un caz complicat sau dacă este aproape de dezlegarea vreunui mister.

Romanele cu Maigret au astăzi un plus dat de trecerea timpului, oferindu-ne o întoarcere în decenii pierdute pentru totdeauna. Parisul lui Maigret, Franța lui Maigret și lumea în care trăiește (și anchetează) acesta pot fi descoperite puțin câte puțin, printre rânduri. Georges Simenon este un maestru al creării ambianței. Vedem prin ochii personajelor lui birourile Poliției Judiciare, străzi, cafenele, vile de lux, apartamente, apele Senei, magazine, mici localități de provincie, în definitiv o lume întreagă, reconstituită din detalii. Integrala „Maigret” este o frescă a unor decenii de care suntem despărțiți iremediabil cu fiecare clipă care trece.

Există în romanele cu Maigret (precizarea „cu Maigret” e necesară deoarece autorul belgian a scris și alte romane, pe care el însuși le clasifica „non-Maigret-uri” sau „extra-Maigret-uri”) ale lui Simenon o anumită tristețe pe care o aduce crima – un act complet injust, căreia îi cad victime, adeseori, oameni nevinovați. În unele dintre aceste romane, comisarul este copleșit la nivel emoțional de dramele pe care le întâlnește și, după cum el însuși își mai spune câteodată, e mulțumit că tot ce trebuie să facă este să descopere vinovații, fără să fie nevoit să-i judece în vreun fel.

Volumul 6 include 8 romane: Câinele galben; Vacanța lui Maigret; Prietenul meu Maigret; Maigret se amuză; Maigret călătorește; Maigret ezită; Maigret și femeia nebună și Maigret și domnul Charles.

În Câinele galben, Maigret nimerește, într-un orășel de provincie, în mijlocul unei drame în plină desfășurare, fiind singurul care intuiește lucrul acesta. O tentativă de crimă eșuată, urmată de altele îndreptate împotriva unor persoane diferite, bagă în sperieți comunitatea. E clar că, treptat, se conturează posibilitatea unei legături misterioase între cei vizați de atacator, dar care să fie oare legătura? Maigret, avându-l pe cap și pe primarul localității, care insistă să fie arestat cineva, oricine, doar să se calmeze spiritele, își vede totuși de ale lui și, în timp ce toată lumea caută un vagabond cu anumite semnalmente, el își îndreaptă atenția asupra unui grup restrâns de persoane respectabile, convins că acestea ascund ceva.

Vacanța lui Maigret nu este tocmai o vacanță. După ce soția i-a fost operată de urgență și internată într-o clinică dintr-o mănăstire, comisarul se vede prins într-o rutină zilnică plicticoasă, din care scapă odată cu producerea unui nefericit accident, soldat cu moartea unei tinere, când începe să-i miroasă a „putred în Danemarca”. În scurt timp, Maigret se găsește prins într-o confruntare cu un foarte inteligent adversar, care îl surprinde cu garda jos. În același timp, comisarul trebuie să facă față unui alt adversar, cu totul inedit: propria faimă – practic fiecare om din orășelul de pe litoralul unde își petrece vacanța știe cine este el.

Prietenul meu Maigret îl aduce în compania comisarului pe un coleg de breaslă de la Scotland Yard, Pyke, curios să observe de aproape metodele de investigație folosite de Maigret. De data aceasta, comisarul investighează moartea unui fost „client” de-al său, care cu doar câteva ore înainte de a fi fost ucis se lăudase că e prieten cu faimosul Maigret. Simenon își poartă personajele pe insula Porquerolles, reușind să recreeze atmosfera acestui spațiu exotic, locuit de personaje insolite. Stânjenit de prezența englezului care îi urmărește fiecare pas, Maigret desfășoară o investigație în propriul stil, încercând să observe rutina celor de pe insulă, să deslușească relațiile dintre ei și să se lase condus de intuiție spre dezlegarea enigmei.

Maigret se amuză îl așază pe comisar într-o poziție inedită, de martor exterior la investigațiile unui caz de crimă. Silit de problemele de sănătate să își ia concediu, Maigret îi promite soției să se detașeze total de munca lui, însă o „afacere” în care sunt implicați doi medici, dintre care unul celebru, îi tot distrage atenția de la odihna atât de necesară. Deși ispitit să preia el însuși frâiele investigației și în ciuda faptului că multă lume pare să aștepte lucrul acesta, Maigret rămâne totuși în umbră, urmărind cazul în articolele publicate în ziare și încercând, în baza flerului său exersat, să găsească răspunsuri la întrebări.

Maigret călătorește îl pune pe comisar în situația de a investiga o crimă din înalta societate, silindu-l să se apropie de o lume pe care nu o cunoaște și care îl face să se simtă inconfortabil: aristocrația. Maigret trebuie să lase în urmă Parisul și să ia urma „micii contese”, care ar putea fi martorul-cheie pentru dezlegarea uciderii colonelului Ward. Soluția găsită de comisar pentru a-l prinde pe făptaș este neașteptată, surprinzându-l chiar și pe vinovat.

Maigret ezită, al 6-lea roman din volum, îl provoacă pe comisar cu o situație inedită. O serie de scrisorele anonime îl avertizează pe Maigret că va avea loc o crimă. Comisarul nu știe dacă să ia avertizarea în serios sau nu, totuși decide să investigheze și, spre uimirea lui, ajunge în casa unui personaj important, sus-pus. Din întrebare în întrebare, Maigret miroase, într-adevăr, o amenințare nevăzută care plutește în aer. Dar cine ar putea fi viitoarea victimă și cum să o protejeze?

Maigret și femeia nebună este romanul în care, din nou, dacă ne gândim la Maigret ezită, comisarul are ocazia de a preveni o crimă. Dar cine să ia în serios o bătrână căreia i se pare că unele obiecte din apartamentul ei par mișcate de la locul lor și că este urmărită pe stradă? Actorii dramei sunt puțini la număr, însă, parcă mai mult ca niciodată, Maigret se simte neputincios, nu are niciun fir, nu vede care ar putea fi mobilul crimei.

Maigret și domnul Charles îl pune pe comisar în situația de a investiga dispariția de o lună de zile a unui cunoscut notar parizian. Investigația îi descoperă că notarul și soția lui trăiau o adevărată dramă de cuplu, însă detaliile care ies la iveală sunt și mai surprinzătoare. Notarul trăia o viață paralelă, dispărând periodic de acasă pentru scurte perioade de timp, dar niciodată pentru o lună de zile. Cazul îl frământă pe Maigret, mai ales că sentimentele pe care le încearcă față de soția celui dispărut sunt destul de amestecate. Ce este ea în povestea asta: victimă sau…?

Volumul 6 din integrala „Maigret”, tradus din limba franceză de Nicolae Constantinescu, a apărut în 2016 și are 904 pagini (sunt 8 romane într-un volum, dar nu zice nimeni că trebuie să le citiți pe toate). Dacă plănuiți o vacanță mai lungă și doriți să citiți ceva ușor, „de noptieră”, o carte care să nu necesite atenție sporită, Maigret 6 ar putea fi o idee…