Dacă nu știți cine a fost Percy Fawcett și dacă nu intenționați să citiți o carte despre viața și aventurile locotenent colonelului Percival Harrison Fawcett, explorator al junglei amazoniene, filmul The Lost City of Z poate fi o modalitate plăcută de a vă familiariza cât de cât cu istoria lui.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, înainte și după Primul Război Mondial, ofițerul Percy Fawcett a întreprins mai multe expediții în teritorii necunoscute din jungla amazoniană. Inițial, conform filmului (sublinierea este necesară deoarece nu sunt familiarizat cu viața lui Fawcett și nu știu în ce măsură filmul este fidel istoriei reale, chiar dacă scenariul are la bază cartea lui David Grann, The Lost City of Z: A Tale of Deadly Obsession in the Amazon), scopul a fost de a cartografia o anumită regiune de la granița dintre Brazilia și Bolivia. În timpul misiunii sale, Fawcett a devenit convins că, în întunericul adânc al junglei, a existat o civilizație antică și a încercat să găsească, în următoarele expediții, ceea ce a numit orașul Z (Zed), dovada de netăgăduit a veridicității propriei teorii.

Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, iar lucrul acesta este cu atât mai adevărat când „acasă” este Marea Britanie, iar „târgul” este jungla amazoniană. În junglă, săgețile pot cădea din orice direcție, peștii piranha mișună în apele tulburi, șerpii ți se strecoară pe lângă cizme, canibalii se apropie amenințător, iar bolile tropicale fac victime mai mult decât toate celelalte la un loc. Fawcett se aventurează în această călătorie din cu totul alte motive decât acelea pentru care o va încheia. Altfel spus, personajul își purifică treptat propriile resorturi, devenind animat de un nou ideal, mai înalt decât cel care l-a determinat să accepte misiunea.

În rolul lui Fawcett îl veți vedea pe Charlie Hunnam, actor cu o filmografie deloc impresionantă, dintre cei care au probabil mare trecere în rândul adolescentelor, dar care face în The Lost City of Z un rol bun (unii spun că ar fi cel mai bun al carierei lui de până acum). Sub chipul aspru (cred că ar putea să interpreteze cu succes și un erou din cărțile lui Jack London), cu mustață stufoasă, al lui Hunnam, distingem un Percy Fawcett ambițios, dârz și sigur pe sine.

Robert Pattinson, în rol secundar (Henry Costin), respectiv tovarășul de aventuri al lui Fawcett, este aproape de nerecunoscut – ce diferență uluitoare față de seria Twilight! Iar diferența este în bine. Deși împodobit cu o barbă enormă și o pereche de ochelari retro, Pattinson îi conferă lui Costin o alură misterioasă, lăsându-l pe spectator să se întrebe cine era și de unde venea personajul.

Ar fi de menționat și scurtele apariții ale Siennei Miller în rolul soției lui Fawcett, Nina, o femeie curajoasă, care acceptă destul de lesne lungile absențe ale soțului, pierdut cu anii prin junglele îndepărtate. În Nina, regizorul James Gray oferă portretul femeii moderne, independente, care nu depinde de soțul ei și care ar vrea să-i stea acestuia cot la cot în mijlocul pericolelor din junglă, dar care este reținută acasă de îndatoririle de mamă și, nu în ultimul rând, de uzanțele epocii. Este totuși bine că regizorul nu a insistat prea mult în această direcție. Din păcate, prea multe dintre filmele de azi tind să devină simple declarații politice sau civice, platforme pentru anumite ideologii, distorsionând astfel povești care ar trebui spuse altfel.

Filmul evidențiază dificultățile cu care s-a confruntat Fawcett în era colonială, mai ales prejudecățile distinșilor membri ai Societății Geografice Regale din Londra, deplin convinși că nu putea să fi existat vreo urmă de civilizație printre sălbaticii din junglele amazoniene. Ar fi fost mai bine dacă regizorul James Gray ar fi evitat nuanțele cu privire la colonialism, ce reflectă de fapt gândirea secolului al XXI-lea, lăsându-le spectatorilor libertatea de a-și trage propriile concluzii.

Una dintre problemele filmului este dată de faptul că regizorul a încercat să povestească prea multe într-un timp prea scurt (141 de minute). Fawcett a trăit o viață întreagă pentru cauza în care a crezut și este dificil să menții ritmul potrivit al narațiunii atunci când vrei să le arăți pe toate: și viața de familie a personajului, și expedițiile, și participarea la prima mare conflagrație mondială, și relația cu copiii care îi resimțeau lipsa, și dezbaterile cu geografii de salon ș.a.m.d. Însă, dincolo de aceste neajunsuri, The Lost City of Z degajă o anumită atmosferă, redându-ne o epocă, un tipar eroic și o poveste în care există suficient mister încât fiorul curiozității să fie trezit în fiecare dintre noi.  

Filmul lui James Gray, atât de diferit de cele anterioare ale regizorului, este despre aventura pe care a presupus-o (și poate că o implică și azi), pentru umanitate, lupta cu necunoscutul, curajul de a păși în inima întunericului. The Lost City of Z aduce în prim-plan un personaj care ilustrează lupta individului cu sistemul, cu prejudecățile generalizate și cu sine însuși, din dorința de a a demonstra o idee în care crede. Poate că aceasta este marea lecție ce poate fi deprinsă din povestea exploratorului englez, și anume că orice om are nevoie de un crez, de un țel pentru care să-și frământe mintea, de o țintă spre care să călătorească de-a lungul vieții, oricât de absurdă le-ar părea celorlalți.

Fără a atinge nivelul unor filme precum The Man Who Would Be King și Lawrence of Arabia, The Lost City of Z aduce totuși ceva din aerul marilor narațiuni cinematografice de demult. Nu este un mare film, dar este mai mare decât blockbusterele care curg ca Amazonul prin jungla hollywoodiană.