O harababură! Mary Magdalene

Să iei un personaj biblic, să-l golești de conținut, să-l spoiești după chipul secolului al XXI-lea și să mai ai și pretenția că ai spus „adevărul istoric”, asta înseamnă să fii hollywoodiot. De la început și până la sfârșit, Mary Magdalene, film plasat strategic pe marile ecrane în perioada în care bisericile tradiționale sărbătoresc învierea lui Hristos, este o catastrofă. Nu una de proporții biblice, ce-i drept, ci numai de inspirație biblică.

Scenaristele și regizorul (primele: Helen Edmundson și Philippa Goslett; al doilea: Garth Davis) nu au greșit căutând să arate că Maria din Magdala a avut un rol important printre apropiații lui Isus din Nazaret. Evangheliile îi recunosc această poziție. Da, Maria Magdalena este prima persoană umană care, în narațiunea biblică, Îl vede pe Hristos înviat. Și da, se poate citi în atitudinea lui Isus față de femei o perspectivă înnoitoare, un respect aparte, care depășește atitudinea generală, în epocă, față de persoanele de sex feminin. Totuși intenția scenaristelor se încheie cu un eșec lamentabil. De ce? Să vedem în continuare.

Întâi de toate, Edmundson și Goslett au imaginat o Marie care nu-și găsește locul în societate, o Marie care nu dorește să se căsătorească (un fel de runaway bride), care visează – în contextul sociocultural și religios al timpului vieții ei – la o „carieră”, în loc să accepte supusă statutul de femeie măritată și „la cratiță”. În timp ce evangheliile vorbesc doar despre sora ei, Marta, și despre fratele numit Lazăr, „evanghelistele-scenariste” i-au dăruit Mariei din film o familie numeroasă, cu un frate recalcitrant și brutal, pe nume Daniel, trasat din condei ca fundamentalist religios și, în consecință, cam prost și vrednic de dispreț.

E foarte posibil ca o parte dintre elementele din film să fie preluate din surse extrabiblice. N-am cercetat amănunțit... 

În timp ce Maria Magdalena este prezentată în Biblie ca având grave probleme spirituale, fiind posedată de demoni (și eliberată de Isus), în film, ea este zugrăvită ca spirit liber, o femeie independentă și, tocmai de aceea, neînțeleasă de familie, de apropiați și de vecini – care o consideră o „rușine”. Altfel spus, „demonul” este fictiv. El nu există decât, cel mult, în mintea celor care nu reușesc s-o înțeleagă pe tânăra din Magdala și s-o aprecieze pentru ceea ce este. Dovadă în acest sens este și scena în care bărbații familiei o duc noaptea la gârlă și o supun unei nemiloase, violente și absurde ședințe de exorcizare (nici vorbă de așa ceva în Biblie).

Rooney Mara, în rolul Mariei, e ca o stană de piatră, în mare parte inexpresivă. I se mai umezesc ochii din când în când, până când, în cele din urmă, se termină filmul. Maria sa Magdalenă este un personaj apatic, cu care spectatorul nu poate empatiza.

Povestea filmului deraiază rău de la ceea ce spun Evangheliile, ajungând taman prin lanul de porumb. Lazăr, cel înviat de Isus, nu este în film fratele Mariei, iar circumstanțele în care este făcută minunea învierii lui diferă radical față de ceea ce se știe din Biblie. Apostolii sunt aproape invizibili, exceptându-i pe Petru și Iuda Iscarioteanul. Oricum, în mai toate intervențiile lor, apostolii trădează o totală neînțelegere a mesajului lui Isus, iar Petru (interpretat de un actor de culoare, ca să fie mulțumită aproape toată lumea) nu ratează nicio ocazie să o prezinte pe Maria ca piază rea, care strică atmosfera din grup, taxând-o la fiecare intervenție. Cam așa au înțeles scenaristele să o scoată în evidență pe Maria Magdalena, respectiv prin schițarea apostolilor ca bărbați lipsiți de perspicacitate și tributari atitudinilor machiste ale vremii. Pentru a-i conferi ei profunzime, i-au lipsit de aproape orice urmă de inteligență și demnitate pe ceilalți.

Mai vizibil decât confrații de chemare apostolică, Iuda Iscarioteanul este înfățișat nu ca un om egoist, ispitit de bani, animat de visuri deșarte, ci ca soț și tată care și-a pierdut soția și fiica și care, dezamăgit că Isus nu instaurează degrabă Împărăția cerurilor, ca să se poată reuni cu persoanele dragi pe care le-a pierdut, comite o „trădare mică”, cu un scop nobil. Până la urmă, nu-i poți reproșa sărmanului om că îi este dor de familia lui trecută în neființă. În dreptul lui, scenaristele au ratat o mare oportunitate: ar fi trebuit să-i scrie în fișă și un cancer, iar atunci ar fi fost cu adevărat de tot plânsul.

Ajungem într-un sfârșit și la Isus, încarnat în film de Joaquin Phoenix, un actor foarte talentat, însă mai degrabă nepotrivit în rolul Fiului lui Dumnezeu, iar asta nu prin comparație cu Robert Powell, atât de îndrăgit în rol, în filmul lui Zeffirelli, ci pur și simplu fără a fi comparat cu vreun alt actor care a interpretat același rol. Phoenix în rolul lui Isus e „unde dai și unde crapă”. Punct.

În Mary Magdalene, Isus este prezentat publicului ca itinerant plângăcios, cu o privire care te face să suspectezi că a prizat ceva, mai degrabă încruntat, lipsit pe alocuri de idei (o întreabă la un moment dat pe Maria despre ce ar trebui să predice) și de mesaj substanțial. Faptul că scenaristele îi tot pun în gură cuvinte ca „pace” și „iubire”, dincolo de aspectul hippie pe care i-l conferă, este insuficient, deoarece chiar și o lectură superficială a oricăreia dintre cele 4 evanghelii canonice arată o consistență, o profunzime și o bogăție de nuanțe ale discursului lui Hristos pe care filmul lui Davis le ocolește pe departe. Cele câteva discursuri puse în gura personajului Isus din film sunt incoerente, aeriene și, pe alocuri, rupte total de spiritul evangheliilor biblice. Isus-Phoenix este un personaj nesigur, necomunicativ, indecis – te lasă cu impresia că nu are nici certitudinea propriei identități.  

Eforturile de demitologizare a „poveștii” biblice, de curățare a acesteia de elementele supranaturale, respectiv de umanizare a personajelor, au transformat istoria lui Isus și a Mariei Magdalena într-o searbădă înșiruire de scene din care e greu să alegi și să rămâi cu ceva. Mary Magdalene e un film, dar e ca și când n-ar fi.

Nu că filmele de inspirație biblică n-ar putea depăși cadrul celor scrise în textele biblice. Dimpotrivă, scenariile de film pot fi construite pornind de la ceea ce se știe deja, umplând golurile cu ajutorul imaginației. Însă Mary Magdalene reflectă o intenție cu totul diferită. Filmul preia niște personaje foarte cunoscute și le transformă în altceva, le schimbă în profunzime, le dă o identitate pe care n-au avut-o, le face irelevante, mai ales în contextul pascal în care este prezentat filmul. E la fel ca și în cazul în care, mâine-poimâine, Hollywoodul ne-ar oferi un film în care maica Tereza ar fi expertă în arte marțiale sau în care Martin Luther ar fi cavaler al mesei rotunde.

Mai cinstit ar fi fost ca scenaristele, regizorul și producătorii să fi făcut un film despre o femeie imaginară, din secolul I d.Hr., care se luptă cu prejudecățile vremii, căutându-și propriul drum. Din păcate, industria filmului a adoptat o agendă al cărei punct principal este rescrierea istoriei pe spinarea naivilor.