O lume mică pentru inimi mari. Toți acei tineri triști

Fericirea este unul dintre marile cuvinte pe care le vânăm, dorind să se încarneze în viața noastră. Pentru a o obține, ne străduim să depășim obstacole diverse. Se întâmplă însă adeseori ca lucrul după care am alergat îndelung să nu ne mulțumească, să se dovedească a fi o iluzie. Atunci semănăm cu personajele din povestirile lui F. Scott Fitzgerald.

Mă refer la povestirile din volumul Toți acei tineri triști, apărut, în 2014, la Editura Polirom.

Cunoscut în special pentru romanul Marele Gatsby – tradus în zeci de limbi și ecranizat de nu mai puțin de patru ori –, F. Scott Fitzgerald a fost unul dintre marii romancieri americani ai secolului al XX-lea. Talentul i-a asigurat un loc printre cei mai respectați autori, iar romanele sale, deși puține la număr, au rămas prețuite și citite, studiate chiar.

Pe lângă romane, Fitzgerald a scris 164 de povestiri, publicate în diferite reviste de-a lungul carierei sale. Nouă dintre acestea alcătuiesc volumul Toți acei tineri triști. Diferite în ton, ele abordează împreună situația individului care își duce viața într-o lume pe care nu o poate cuprinde și care, de foarte multe ori, îl determină să renunțe la valorile pe care le-a prețuit cândva.

Fundalul acestor mici fragmente de viață este America celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, un timp al speranțelor, dar și al contrastelor. Fitzgerald ne introduce în lumea unora dintre înstăriții lumii, oferindu-ne ocazia de a-i urma în camere de hotel luxoase, în restaurante extravagante sau chiar să călătorim alături de ei în mașini cu mulți cai putere (pentru timpul acela).

Situațiile prin care trec personajele lui Fitzgerald sunt palpabile, inteligibile. Fiecare încearcă să-și facă ordine în micul său colț de lume, să modeleze o formă de fericire pentru el (sau ea) și pentru cei dragi. În Rags Martin-Jones și Prințul de Wales aceasta înseamnă o butaforie periculoasă și extravagantă pentru a câștiga inima unei moștenitoare plictisite. În Puiul de somn al lui Gretchen, personajul principal luptă să iasă de sub spectrul sărăciei și să obțină un statut apreciat pentru propria familie.

Provocările vieții testează limitele și tăria caracterului uman, de exemplu în Sânge-rece, sânge fierbinte, o povestire despre un om care trebuie să aleagă între idealurile la care ține și noul statut pe care i-l oferă afacerea sa. Iar Împăciuitorul aduce în fața cititorilor cazul extrem al unei căsnicii aflată în punctul disoluției și renăscută printr-un efort ce impune despărțirea de confortul personal.

Visuri de iarnă are ca temă principală posibilitatea, felul în care împrejurările și alegerile schimbă soarta unui om, acesta devenind dintr-un favorit al petrecerilor un om șters, fad. Asemănătoare ca idee este și povestirea Băiatul cel bogat, despre un tânăr de bani gata, aflat în căutarea naturalului într-o lume artificială, prins simultan într-o relație cu o femeie care are orizonturi diferite de ale sale. S-ar putea spune că această ultimă povestire are unele asemănări cu Marele Gatsby, roman scris aproximativ în aceeași perioadă.         

Textele lui Fitzgerald se remarcă prin frumusețea stilului literar. Puțini autori șlefuiesc atât de bine cuvintele și frazele, compunând din acestea peisaje și fundaluri în care se desfășoară dramele și luptele personajelor.

Dincolo de frumusețea literară, valoarea cărții stă în temele abordate. Viața este descrisă în toată complexitatea ei. Nu există răspunsuri simple și, de multe ori, nu există nici fericire sau vreo rezoluție. Uneori, singurul câștig al luptelor prin care trece personajul este începerea unui nou ciclu, o nouă încercare sau recunoașterea spăsită a stării de fapt. Nu toate victoriile au un aer sărbătoresc și poate că tocmai de aceea întâmplările ne par atât de reale, lăsând impresii vii asupra noastră.

S-ar zice că tinerețea are ca supliment necesar idealul, dorința de a te cățăra pe cei mai înalți munți, însă, după cum vedem în acest volum, de cele mai multe ori realitatea este cu totul diferită. Trebuie să învățăm să apreciem micile victorii ale vieții, să rămânem la ceea ce știm că este bine pentru noi, chiar dacă nu strălucește.

F. Scott Fitzgerald a trăit și a scris în mijlocul deceniului furtunos al anilor 1920, când se punea accent pe fast, viteză și superficialitate. Totul era învăluit în mantia extravaganței și totul se juca pe față. Din această perspectivă, pare că timpurile acelea nu difereau atât de mult de ale noastre. Fuga spre o fericire vaporoasă apasă încă greu asupra sufletului omului, cum bine a surprins autorul în povestirile sale. Nu ne rămâne decât să distingem între ce luăm și ce lepădăm, această distincție putând fi, la o adică, drumul către fericire.