Pe urmele lui Tarkovski. Sculptând în timp

Plicticoase, așa ar defini publicul larg filmele rusului Andrei Tarkovski. Apreciate de criticii de film, dar și de un segment restrâns de spectatori, filme precum Călăuza, Oglinda, Nostalgia, Solaris și toate celelalte regizate de Tarkovski le par celor mai mulți aride, lipsite de sens. Sculptând în timp, cartea lui Andrei Tarkovski, este un instrument bine venit și necesar pentru descifrarea operei acestui regizor cu recunoaștere internațională.

Sculptând în timp este o destăinuire a regizorului, o mărturisire scrisă de-a lungul multor ani (între 1970 și 1986), în primul rând un efort al lui Tarkovski de a se înțelege pe sine și de a-și clarifica ideile artistice și, în plus, o foarte instructivă incursiune în universului artei și al rostului acesteia.

Încă de la început și de-a lungul cărții, Tarkovski vorbește despre datoria sa față de oameni, despre responsabilitatea, ca artist, față de public. De altfel, unul dintre capitolele cărții chiar este intitulat „Despre responsabilitatea artistului”. Artistul, în opinia sa, nu creează pentru sine, indiferent la reacția publicului și fără să fie preocupat de impactul creației sale asupra spectatorilor. Poate că tocmai de aceea, în introducere, autorul selectează fragmente din scrisorile primite de la spectatorii filmelor sale – atât apreciative, cât și în notă critică, pentru a dovedi că o operă de artă, indiferent de ce îi place artistului să creadă și să spună, lasă urme în sufletul privitorilor, trezește sentimente contradictorii, devine obiect de interpretare, este iubită sau, dimpotrivă, disprețuită.

Se repetă adeseori că în filmele lui Tarkovski nu se întâmplă nimic. Într-adevăr, dacă le așezăm alături de filmul de larg consum, filmele regizorului rus sunt statice. O recunoaște chiar Tarkovski: „Pe mine mă interesează mai mult personajele statice la exterior, dar care au o energie interioară intensă, care le stăpânește trăirile intense” (p. 21). Altfel spus, Tarkovski a căutat să descrie viața interioară a personajelor create, să le alcătuiască portretul sufletesc, chiar dacă în dauna acțiunii. Nu fapte, ci senzații caută regizorul în filmele sale, nu construcții cinematografice clișeizate, ci „observații de viață” care să aibă ecou în inima spectatorului.

Cititorii cărții vor remarca neîndoios preocuparea regizorului-autor pentru poezie, pentru conținutul liric al filmelor sale. Ba, din loc în loc, autorul citează versuri (chiar și dintre cele ale tatălui său, poetul Arseni Tarkovski). Or, din start, această abordare a produsului final al celei de-a șaptea arte conduce la un produs diferit de cele obișnuite. Este vorba despre un produs care îi cere spectatorului să participe, să se implice, să caute să înțeleagă, să rezoneze cu personajul de pe ecran, să se lase atins în propriul suflet așa cum numai poezia îl poate atinge. Tarkovski refuză să-i fure spectatorului „posibilitatea de a mai reflecta”. „Spectatorul”, spune el, „nu are nevoie să primească o concluzie nemuncită” (p. 24).

Temele cărții sunt diverse. Autorul scrie despre relația dintre film și literatură, despre rolul regizorului în definirea produsului artistic (regizorul trebuind să fie un interpret al scenariului scris pe hârtie), despre cinematografie ca artă și despre coruperea acesteia într-o formă de divertisment facil, despre motivele care îl împing pe spectator spre sala de cinema, despre timp – un element cu rol covârșitor în creația sa artistică, despre propriile filme și munca presupusă de realizarea acestora. Mărturisește, de pildă, că filmul Copilăria lui Ivan a fost pentru el un examen hotărâtor, filmul care avea să-i confirme dacă are vocație de regizor sau nu.

Detaliile oferite sunt inedite și ne relevă ce a vrut să spună autorul însuși. Fie că ne explică structura bazată pe vise din Copilăria lui Ivan ori că scrie despre circumstanțele în care a realizat Nostalgia și despre cum propria experiență de viață s-a suprapus cu aceea a personajului din film, despre iubirea neînțeleasă a eroului din Sacrificiul, despre limitarea la maximum a elementului fantastic în filmele Călăuza și Solaris ș.a.m.d., Tarkovski ne arată că filmele sale nu sunt întâmplătoare, nu sunt simple înșiruiri de imagini cu ploi, incendii, firicele de apă care se scurg prin nămol și decoruri deprimante, ci creații bine închegate, gândite îndelung, destinate unui țel măreț: să-l întoarcă pe spectator spre sine însuși. Oare câte dintre filmele de astăzi mai reușesc să facă lucrul acesta? Îmi place mult următoarea observație, retrospectivă și cu rol concluziv, a autorului: „Uitându-mă astăzi la filmele pe care le-am făcut până acum, observ că întotdeauna am vrut să vorbesc despre oameni liberi interior, fără a ține seama de faptul că sunt înconjurați de oameni interior dependenți și lipsiți de libertate” (p. 237).

Surprinzător, cel puțin pentru unii, Tarkovski insistă în paginile cărții asupra dimensiunii morale a artei. Arta, crede el, este o armă cu care omul poate lupta împotriva materiei ce caută să-i cucerească spiritul, provocându-l să își reevalueze mereu propriul sine, propria existență. Prin artă, artistul responsabil își conduce publicul spre Bine, deși însuși Tarkovski admite că lucrul acesta este mai greu de realizat decât opusul, filmul putând fi cu ușurință un mijloc de pervertire a gusturilor și a ființei. Uneori, spectatorul, lipsit de repere, de educație artistică și de criterii de selecție, este dus pe cărări greșite, din rațiuni comerciale și financiare, de pseudo-artiști care își evaluează succesul în funcție de numărul de bilete vândute, iar nu după calitatea produsului artistic oferit. Cuvintele următoare ale lui Tarkovski pot stârni reacții de dezaprobare din partea unora, dar ele spun cu siguranță adevărul:

„Adesea omul plătește pentru a-și primi porția de divertisment, pregătită pentru el de artiști îndatoritori. Dar o asemenea serviabilitate este dictată de indiferență: ei fură cu cinism timpul liber al acestui om cinstit, muncitor, profitând de slăbiciunea și lipsa lui de înțelegere, de ignoranța lui, pentru a-l fura spiritual, câștigând bani pe seama lui. O asemenea activitate nu miroase a bine și artistul are dreptul la creație doar atunci când este o nevoie vitală pentru el. Când pentru el creația nu este o activitate întâmplătoare, secundară, ci unicul mod de existență a «Eu»-ului său creator” (p. 247).

După cum spuneam mai sus, cartea este mai mult decât o cercetare a regizorului asupra propriilor motivații și a operei sale, este un mic manual despre locul artei în lume, despre importanța acesteia. „De ce există arta? Cine are nevoie de ea? Și îi este ea necesară cuiva, cu adevărat? Nu numai artistul își pune toate aceste întrebări, ci și cel care receptează arta…” (p. 45). Rețin din spusele autorului că arta este un instrument cu ajutorul căruia ființa umană înțelege viața și lumea, un mijloc care „face infinitul palpabil”, care conturează structura spirituală a sufletului omenesc. „Arta este un metalimbaj cu ajutorul căruia oamenii încearcă să comunice unul cu altul…” (p. 50). Din păcate, observă Tarkovski, arta devine frecvent o marfă destinată consumului larg, pierzându-și însăși esența și rostul ei purificator: „Cultura actuală de masă, civilizația protezelor, calculată după numărul de consumatori, deformează sufletul, blocând drumul omului spre întrebările fundamentale despre existența sa, spre perceperea propriei persoane ca ființă sufletească” (p. 55).

Interesante de știut sunt și reperele cinematografice ale lui Andrei Tarkovski, considerat unul dintre cei mai importanți regizori din istoria cinematografiei – Ingmar Bergman, Robert Bresson, Luis Buñuel sunt doar câteva dintre numele regizorilor la care autorul se referă admirator, ca la creatori originali, capabili să facă film ca artă.

Deși cititorii s-ar aștepta, poate, să găsească în paginile cărții și detalii autobiografice, regizorul scrie totuși destul de puțin despre viața lui, mai ales despre viața lui din afara platoului de filmare. Găsim totuși scurte referințe, ca de exemplu că, în anii copilăriei, la recomandarea mamei, a citit romanul Război și pace, care a devenit pentru el, în timp, „un criteriu de gust și profunzime artistică”. Mai mult printre rânduri, Tarkovski scapă mici detalii despre tatăl său, poet celebru în Rusia, despre studiile de cinematografie, despre dorința sa de a regiza Hamlet, despre exilul său etc.

Capitolul 5, „Imaginea în film”, este cel mai dificil și mai lung capitol al cărții. Poate că nu are un conținut relevant pentru publicul larg și pentru cei care nu sunt strâns legați de arta cinematografică. Asta nu ar trebui totuși să descurajeze cititorul din a parcurge cel puțin celelalte capitole ale cărții. Sculptând în timp este o minunată lecție despre menirea artei în general și a artei cinematografice în particular, despre scopul și chemarea artiștilor adevărați, despre datoria lor față de public, dar și despre responsabilitatea consumatorilor de artă și cultură de a selecta cu atenție ceea ce oferă propriului suflet, deoarece întâlnirea cu arta este, în cele din urmă, o întâlnire transformatoare.

Volumul Sculptând în timp (312 pagini), tradus din limba rusă de Raluca Rădulescu, a fost publicat, în 2015, de Nemira Publishing în cadrul Colecției „Yorick”, coordonată de Monica Andronescu.