Poezia din monotonia vieții. Paterson

Ce bine că se întâmplă și accidente! Fără îndoială, distribuirea filmului Paterson pe ecranele românești este un accident, Paterson fiind unul dintre filmele acelea pe care copiii pasionați de Transformers le-ar cataloga imediat ca „plictisitoare”, adică filme care nu atrag publicul larg și, în consecință, nu au succes la box-ofis.

Paterson este un film scris și regizat de Jim Jarmusch. Acesta este primul indiciu pe care vi-l ofer, dar nu toată lumea este familiarizată cu filmografia lui și, în consecință, indiciul este parțial inutil. Trec mai departe. O primă recomandare are în vedere faptul că filmul a obținut un premiu inedit la Festivalul de Film de la Cannes (în 2016): este vorba despre Palm Dog, acordat câinelui Nellie care îl „interpretează”, în Paterson, pe câinele Marvin. Dar probabil că nici recomandarea aceasta nu este suficientă. Trec deci și mai departe.  

Paterson este un film despre un șofer de autobuz pe nume Paterson, care duce o viață simplă, bazată pe rutină, lipsită de evenimente ieșite din comun, într-un oraș deloc interesant numit tot Paterson. Nu, nu îi omoară nimeni câinele sau soția, nu îi înscenează nimeni nimic și nu are de ce să se răzbune. De fapt…

… Paterson, personajul principal, se trezește în fiecare dimineață și pleacă la serviciu. Își începe ziua de muncă scriind câteva versuri în caietul lui „secret”, schimbă cam aceleași replici cu șeful de tură, conduce autobuzul pe exact același traseu, trăgând cu urechea la conversațiile banale ale pasagerilor săi, după care revine acasă unde îl așteaptă Laura, soția, și își plimbă câinele – pe ursuzul, dar totuși simpaticul Marvin – oprindu-se să bea ceva la barul lui Doc. Se poate face un film despre așa ceva, care să și însemne ceva? Ei bine, da.

Șoferul Paterson, interpretat frumos și subtil de Adam Driver, are un mod aparte de a privi viața. Scrie poezii, iar versul este lentila prin care se uită la cele mai mărunte lucruri – la cutia cu bețe de chibrit, de exemplu. Să nu vă surprindă că, uneori, versurile scrise de Paterson (de fapt, au fost scrise pentru film de un poet adevărat, Ron Padgett) apar scrise pe ecran. Filmul acesta este și un pic de carte, o carte despre frumusețea care se ascunde în lucrurile mici. Paterson este amuzat de frânturile de dialog dintre pasagerii pe care îi transportă, se bucură de discuția cu o micuță poetă, se simte încurajat de întâlnirea cu un anonim poet japonez, ia în serios lucruri care pe alții i-ar plictisi de moarte, ca de exemplu preocuparea barmanului de a-și tapeta peretele cu personalități născute în orașul Paterson, trece cu vederea excentricitățile soției și rețetele ei mai puțin reușite. Pe scurt, Paterson este un haiku cinematografic prin care Jarmusch, în versuri scurte și clare, ne deschide ochii asupra simplității necesare, revelatoare și purificatoare.

Rutina este una dintre temele majore ale filmului. Dacă în alte filme – în cele mai multe – eroii pot face orice și oricând doresc, trezindu-ne invidia pentru mobilitatea și libertatea de care se bucură, în Paterson, personajul principal este prins, asemenea celor mai mulți dintre noi, în rutina programului zilnic, în repetarea traseului zi de zi și, în consecință, trebuie să găsească un mod de a-i face față, de a rămâne în echilibru. Rutina dă structura filmului. Luni, marți, miercuri, joi, vineri… Zilele săptămânii sunt personajele secundare, micile recipiente în care Paterson își toarnă strop cu strop, ca și noi, singurul lucru pe care îl are – viața.

Laura, soția lui Paterson, interpretată de actrița iraniană Golshifteh Farahani, este pata de culoare a poveștii, fiind, cel puțin în aparență, nepotrivită cu partenerul ei de viață. Laura, soție casnică, își petrece zilele pictând și ornând diverse obiecte din casă, gătind și visând la diverse rețete de succes, una dintre ele fiind să învețe să cânte la chitară și să devină o „cântăreață faimoasă”. Această pierdere în visare cu ochii deschiși ne este atât de familiară… Este oare Laura o ființă mai superficială decât soțul ei, poetul? Sau este pur și simplu un vers care umple (cu) frumos viața lui?

Povestea este un mozaic de personaje ale căror vieți se intersectează. Pășind pe urmele lui Paterson, întâlnim o mulțime de personaje secundare, fiecare visându-și visurile, trăindu-și rutina cotidiană, măcinându-și propriile mici drame și integrându-se în…, ah, iată că o spun și pe asta, în cercul vieții. Dacă stăm și ne gândim, viața fiecăruia dintre noi este rezultatul întâlnirilor zilnice (întâmplătoare sau obișnuite), fie că vorbim despre persoane pe care le întâlnim în mijloacele de transport în comun, fie despre colegi de muncă sau membri ai familiei.

Jim Jarmusch ne spune multe lucruri prin intermediul filmului său. De pildă, că frumusețea stă ascunsă în micile detalii, că viața poate fi frumoasă oriunde, că poezia ne aparține tuturor, deși, probabil, cei mai mulți nu-i mai acordăm atenție, că lentoarea rămâne o opțiune viabilă într-o lume în care toți se grăbesc (fără să câștige prea mult din graba lor), că secretul fericirii este în iubire și în respectul reciproc pe care îl avem unii pentru alții, că detașarea este o alternativă la încrâncenarea care ne urâțește adeseori existența.

În peisajul cinematografic de azi, Paterson este volumul de versuri rătăcit printre numeroasele romane fantasy și cărți de dezvoltare personală, este versul autentic amestecat timid printre „postările deștepte” de pe Facebook, este o stea lirică șezând tăcută la umbra vastelor universuri Marvel și DC, este filmul pe care îl poți revedea oricând deoarece nu este despre alții, ci despre tine însuți.

Și pentru că îmi plac mult citatele inspiratoare, închei cu două citate din Paterson: „Uneori, o pagină albă oferă mai multe posibilități” și „Fără dragoste, ce sens ar avea orice altceva?”