Poveștile Peleșului. Talentata Regină Elisabeta

Odată ce România a pornit pe calea modernizării, după o domnie tumultoasă, s-a decis ca soarta țării să fie pusă în mâna unei mari dinastii europene. Au apărut imediat și semnele de întrebare cu privire la aceia care urmau să stea în fruntea țării pentru o perioadă de timp necunoscută. Cine erau acești Hohenzollerni, veniți din Germania pentru a prelua conducerea unei mici țări balcanice?

Românii și-au dat seama, în scurt timp, că prestigiul, respectul, devotamentul și responsabilitatea erau atitudini care îi însoțeau permanent pe noii conducători.

Pe lângă toate calitățile enumerate, poporul a descoperit o fațetă mai personală și, totodată, mai liberală pe care o putea deține un monarh: aplecarea înspre arte. Alături de rigidul Rege Carol se afla soția sa, Regina Elisabeta de Wied. Personalitate interesată mai mult de chestiunile culturale (i-a ținut în jurul ei pe Vasile Alecsandri, Nicolae Grigorescu și George Enescu) decât de cele politice, Regina Elisabeta a încercat să devină un pol cultural și, în același timp, un producător de cultură.

Cartea Poveștile Peleșului, de Carmen Sylva, este un exemplu în sensul celor spuse mai sus și, totodată, rodul interesului reginei pentru cultură, volumul cuprinzând mai multe basme scrise chiar de către Regina Elisabeta în limba germană și traduse de omul de cultură Dimitrie Sturdza. Volumul, publicat de Editura Corint (2016), include mai multe secțiuni pe care le vom aminti rând pe rând.

Să ne oprim, în primul rând, la basme. Acestea reușesc să creeze o adevărată mitologie, o lume înțesată de zâne, vrăjitori, pitici, epicentrul fiind Valea Prahovei, mai exact zona din jurul Castelului Peleș. Cel care deapănă basmele este însuși râul Peleș, care capătă o voce și un companion în persoana reginei fascinate de noile ținuturi care i-au devenit casă. Fiecare dintre basme are o notă morală, fiind impregnat de tensiune și de un simț al tragicului atât de specific perioadei. Basmele Reginei Elisabeta nu se deosebesc prea mult de orice alt text de gen apărut în spațiul european.

În continuare, ca și în cazul altor cărți dedicate monarhiei, urmează o secțiune în care sunt prezentate fotografii. În centrul atenției se află cuplul regal Carol și Elisabeta, surprinși în diferite ipostaze de-a lungul vieții lor. Merită remarcată prezența constantă a reginei în costumul tradițional românesc, pe care l-a prețuit și l-a expus în toate călătoriile sale în afara țării.

Ultima parte a cărții, respectiv postfața scrisă de Silvia Irina Zimmerman, este la fel de interesantă, iar asta deoarece pătrunde în motivația Reginei Elisabeta când a scris aceste basme. Dincolo de dorința de a scrie, dorință ce există în sufletul fiecărui scriitor, a existat și căutarea unei legături cu țara ei de adopție, această legătură fiind întărită prin apelul la poveste, la legendele locului.

În anumite pasaje ori fragmente, după cum observă autoarea postfeței, regina îmbină elemente românești cu teme specifice literaturii germane, care îi era atât de familiară. Rezultatul este unul deosebit, care „vorbește” despre abilitățile literare ale reginei și despre pasiunea pentru noua ei țară.

Cartea merită citită pentru a aprofunda toate cele trei dimensiuni. Basmele sunt într-adevăr bine scrise și oferă o evadare într-o lume cunoscută (pentru că orice român a auzit de locuri  precum Caraiman, Omul, Piatra Arsă sau Jepii). Citind anumite fragmente de text, cititorul simte o vecinătate literară cu Narnia, lumea inventată câteva decenii mai târziu de către C.S. Lewis. Nu în ultimul rând, postfața cărții oferă informații semnificative despre misiunea pe care regina a înțeles că o are și despre felul în care a îndeplinit-o. Ea a încetat să mai fie o străină și s-a regăsit pe sine în aceste locuri exotice de la marginea Europei.

Voi încheia prezentarea cărții cu un citat din ceea ce scris însăși Regina Elisabeta într-o scrisoare adresată familiei sale, în martie 1900:

Ah, Rinul, Rinul! Întreaga mea viață i-am purtat dorul. Și totuși, astăzi mi-ar fi dor de România, dacă ar trebui să o părăsesc. Dor de soarele ei, de carele cu boi, de limba românească, de arșița orientală și de oamenii cu care am trăit împreună aici timp de treizeci de ani.