Primele ciorne ale istoriei. The Post

1971. Presa americană scoate la lumină o serie de documente care arată că, sistematic, de-a lungul mandatelor mai multor președinți ai SUA, populația a fost mințită și manipulată (nu că asta ar fi ceva care să surprindă totuși) cu privire la războiul din Vietnam. În acest context, ziarul The Washington Post – alintat „The Post” – a avut rolul său în demascarea minciunilor.

În mare, acesta este subiectul celui mai recent film regizat de Steven Spielberg (deși un ochi atent poate identifica și alte „cârlige” aruncate): lupta pentru dezvăluirea conținutului unor documente cunoscute azi sub denumirea The Pentagon Papers, în contextul în care administrația Nixon a căutat să închidă gura presei.

Spielberg face echipă cu Tom Hanks (iar) și cu Meryl Streep (pentru prima oară, după cum s-a repetat de prea multe ori în campania de promovare a filmului). Hanks e Ben Bradlee, redactor-șef al cotidianului amintit, între anii 1968-1991. Streep e Katharine „Kay” Graham, proprietara ziarului, de a cărei decizie a atârnat dezvăluirea informațiilor conținute de documentele compromițătoare.

Hanks, ca de obicei, are un rol bun – de data asta e ziaristul înfipt, ambițios, gata să-și asume riscuri și să-și transforme propria casă în birou de lucru, un tip al cărui limbaj nonverbal – brațe încrucișate, spate drept și bărbie încleștată – e semnul clar că nu se va da bătut cu una, cu două, cu atât mai mult cu cât vrea să elibereze The Washington Post de statutul de „mică afacere de familie” și să-l ridice la nivelul mult mai cunoscutului The New York Times, față de care cei de la ziarul lui Graham aveau anumite complexe de inferioritate.

Streep, cu coafură și haine a la decada a șaptea, joacă o femeie ușor nesigură, cu atât mai mult cu cât ultimul cuvânt și responsabilitatea îi aparțin, o femeie care trebuie să depășească „handicapul” de a fi femeie în post de conducere într-o epocă în care lumea era condusă exclusiv de bărbați, femeia având mai degrabă sarcina de a se ocupa de perdele și decorațiuni interioare sau de a zâmbi frumos, ca gazdă primitoare. Aici trebuie remarcat că și filmul lui Spielberg se înscrie în linia recentelor producții hollywoodiene destinate „reparării” incorectitudinilor politice. Oricum, Streep se achită onorabil de rol, reușind să sublinieze atât slăbiciunile, cât și punctele tari ale femeii Graham, care, după sinuciderea soțului și fără să fi avut experiență în leadership, a decis să ducă mai departe ziarul The Post pentru familia ei.

The Post, filmul, nu a apărut acum din întâmplare. Să ne gândim la internet, la noile mijloace de comunicare, la rețelele online destinate socializării și nu numai, la bloggurile personale etc. – în urmă cu aproape 5 decenii, când se petrece acțiunea filmului, lucrurile acestea țineau mai degrabă de science fiction. Astăzi însă sunt o forță care modelează lumea. Din păcate, forma pe care a luat-o presa în prezent este departe de a fi aceea a unei prese „în formă”. Ziarele serioase, scrise de jurnaliști profesioniști, au dispărut sau au migrat spre mediul online, unde funcționează după alte reguli și după criterii deontologice mai laxe, uneori cu resurse puține, dar concurate în permanență de pseudo-jurnaliști, de mini-analiști, de „scriitori” care se pricep la toate, începând de la „parabeni și aloe vera până la politica internațională”.

Din toate aceste schimbări au avut de câștigat mai ales aceia pe care presa ar fi trebuit să-i predea „legați fedeleș” publicului. Să nu uităm, când vizionăm The Post, că astăzi mulți politicieni au blogguri personale, conturi pe Twitter și Facebook, pagini pe Wikipedia, iar în acest spațiu online își dau propria versiune a adevărului, ba chiar resping acuzațiile care li se aduc uneori, lansând altele în schimb și semănând îndoieli în mintea publicului căruia îi este din ce în ce mai greu să recunoască vocile autentice și să distingă realitatea de minciună. Dacă avem această imagine în minte la vizionarea filmului The Post, acesta ar putea căpăta o relevanță sporită.

La început, filmul pare ușor împrăștiat – o mulțime de personaje, replici grăbite – dar, treptat, senzația aceasta dispare. Povestea se adună încet, înaintând spre momentele pline de tensiune când cei din conducerea ziarului trebuie să hotărască dacă vor băga coada între picioare sau se vor lua la trântă cu o forță net superioară lor. Ajuns la the end, spectatorul are clar în minte mesajul filmului. Ideea lui Spielberg, pe care regizorul reușește să o prezinte pedagogic, sprijinită și prin câteva maxime presărate ici-acolo, este că presa, liberă, trebuie să fie în slujba cetățenilor, nu a politicienilor. O spune chiar unul dintre personaje: „Presa trebuie să-i slujească pe cei guvernați, nu pe guvernanți.”

Imaginile cu literele de plumb culese și așezate în pagină, cu tipografii care așteaptă lângă telefon un semn că pot da drumul mașinii de tipar, cu ziarele care zboară pe bandă rulantă, apoi din mână în mână spre camioane și chioșcurile de ziare, pentru ca, într-un final, să fie smulse efectiv din mâna vânzătorului și citite cu nesaț sunt de natură să trezească nostalgii. Au fost timpuri când informația avea puterea de a determina oamenii să acționeze (corect), pe când astăzi implicarea individului în societate se limitează frecvent la a ridica din umeri sau la „a comenta pe Facebook”. Incertitudinea și lipsa de încredere paralizează omul, iar de această paralizie pot profita cu ușurință cei care le induc. The Post este un film despre ceva ce am pierdut, despre o presă de calitate sau care, cel puțin, încerca să fie de calitate („Calitatea atrage profitabilitatea”, spune la un moment dat Kay Graham). Contrastul cu prezentul este evident. Astăzi, știrile despre atentate teroriste se amestecă cu postări personale despre cum se face cozonacul, iar editorialele despre corupția din lumea politică vin mână în mână cu fotografiile din concediu ale nu știm cui ori cu „dezvăluiri-bombă” despre viața privată a vreunui star de pe YouTube.

Din păcate, Spielberg a declarat că urgența cu care a realizat The Post – în doar 9 luni – a fost dictată de „administrația Trump” și de politicile acesteia. Mai corect (politic) ar fi fost să spună că urgența realizării filmului a fost dictată de modul în care lumea politică în general, indiferent dacă vorbim despre Trump, Obama, Bush etc., a capturat presa, transformând-o într-o unealtă necinstită de care se folosește pentru realizarea propriilor interese. Ar fi de preferat ca arta cinematografică să rămână artă, nepartizană, decât să alunece pe aceeași pantă ca presa. Sau putem vorbi deja și despre „cinematografie de partid”?

Ca și în alte filme ale lui Spielberg, dar ne putem gândi și la unele dintre filmele recente regizate de Clint Eastwood, se simte în The Post „fiorul patriotic”. De data aceasta, nu soldatul, nu politicianul, și nici președintele, ci ziaristul este cel chemat să acționeze plin de patriotism, gata să slujească adevărul chiar cu riscul de a ajunge la închisoare. Genul acesta de „patriotism” transpus pe ecran, nu tocmai pe placul criticilor de film europeni, pare să prindă foarte bine la publicul larg, semn că oamenii vor să creadă încă în idealuri frumoase, care depășesc mizeria, corupția și deznădejdea mundane.

Pe lângă Streep și Hanks, distribuția include o mulțime de actori talentați (Carrie Coon, Bob Odenkirk, Bruce Greenwood etc.), iar scenariștii filmului sunt Liz Hannah și Josh Singer, acesta din urmă fiind și „tastatura” din spatele filmului Spotlight (2015), tot despre rolul presei în a trage la răspundere, în fața publicului, o instituție care ascundea multe fapte infame – Biserica Catolică.

Se spune că aceia care nu învață nimic din istorie sunt obligați să o repete. Or, dacă e să ținem cont de o replică a lui Kay Graham, potrivit căreia „știrile sunt primele ciorne ale istoriei”, am putea concluziona că știrile pe care le recepționăm azi sunt cărămizile lumii în care vom trăi mâine. O chestie care ar trebui să ne dea de gândit în aceste timpuri ale fake news-urilor, nu credeți?