Sărăcuţul lui Dumnezeu. Francisc din Asisi

Nikos Kazantzakis rămâne unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului XX. Am citit şi recitit romanele sale pline de o uimitoare forţă a naraţiunii aproape nemaiîntâlnită la alt scriitor. Cărţile sale au fost traduse în peste o sută de limbi, deşi a fost în conflict cu autorităţile politice din Grecia, din pricina opiniilor sale. În Europa s-a bucurat de un imens prestigiu, fiind nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel.

Nikos Kazantzakis s-a născut pe 18 februarie 1883 în Iraklion din insula Creta. Între anii 1902-1906 a studiat dreptul în cadrul Universităţii din Atena, urmând între anii 1907-1909 şi alte studii la Paris. În timpul războaielor din Balcani a luptat ca voluntar în armata Greciei; după război a călătorit în multe ţări europene şi asiatice, astfel publicând jurnale de călătorii din Japonia, China, Rusia, Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea, Anglia, Spania etc. În acceaşi măsură scriitor şi filosof, a fost profund influenţat de filosofia lui Nietzche şi Bergson, dar şi de gândirea filosofică creştină şi budistă. În 1956 a primit la Viena Premiul pentru pace. S-a stins din viață la vârsta de 74 de ani, pe 26 octombrie 1957 la Freiburg im Breisgau, în Germania.

Pot spune, fără nici o exagerare, că toate romanele lui Kazantzakis sunt adevărate capodopere; ultimul roman pe care l-am citit de curând este ,,Sărăcuţul lui Dumnezeu”. În centrul său se află figura aproape legendară a unei mari personalităţi a spiritualităţii creştine europene: Sfântul Francisc din Assisi. Structura romanului rămâne fidelă biografiei Sfântului Francisc, fiind îmbogăţită şi reconstruită prin stilul de neconfundat al autorului, care păstrează evenimentele uimitoare şi hotărâtoare din parcursul spiritual al tânărului călugăr, fără seamăn în cel de-al doilea mileniu al istoriei creştine. Francisc s-a născut în jurul anului 1182 în Assisi, regiunea Umbria din Italia, într-o familie înstărită, fiind fiul unui comerciant de stofe scumpe, bogat şi ambiţios, Petru Bernardone şi al soţiei sale Pica Bernardone, numită şi donna Pica. Francisc, primul născut al familiei, urma să preia afacerile tatălui său, căci devenise un tânăr încântător şi inteligent, frivol şi plăcut, celebru în regiune datorită petrecerilor fastuoase pe care le ţinea în casa părinţilor săi, risipind averea familiei. După ce cade prizonier în luptele dintre Assisi şi Perugia, unde îndură multă suferinţă, scăpând cu viaţă şi reîntors acasă, se îmbolnăveşte grav; recăpătându-şi sănătatea, îşi schimbă total optica în care obişnuia să vadă viaţa: ,,Bucatele şi vinurile şi lăutele şi hainele de mătase şi penele roşii au fost până acum viaţa mea. Toată ziua făceam negoţ, vindeam cu măsura mică, îi înşelam pe oameni, adunam aur, cheltuiam cu amândouă mâinile şi de aceea m-au numit Mânăspartă. Iar noaptea, vin şi cântec. Asta mi-a fost viaţa” (p.36).

În perioada cât încă nu era pe deplin întremat, Francisc începe să aibă viziuni din ce în ce mai tulburătoare, care au rolul de a-i descoperi adevărata cale care duce spre cunoaşterea lui Dumnezeu: ,,Am avut un vis…L-am văzut în vis…A venit azi-noapte în somnul meu, zdrenţăros, desculţ, se sprijinea în cârje şi plângea. Iar eu m-am înspăimântat, m-am făcut că-l sprijin şi i-am sărutat mâinile. «Sfinte al lui Dumnezeu, nu plânge, i-am spus eu, ce-ai păţit? Nu eşti în rai? Se plânge, aşadar, şi în rai?» Dădu din cap. «Se plânge şi în rai, îmi răspunse, dar pentru oamenii care încă se târăsc pe pământ. Te-am văzut întins, liniştit, în patul tău moale, nobil, şi mi s-a făcut milă de tine. De ce dormi, Francisc, nu te ruşinezi? Biserica este în primejdie. – Este în primejdie? Şi ce pot să fac eu? Ce vrei să fac? – Întinde mâna, propteşte-o cu umărul, n-o lăsa să cadă! – Eu? Eu? Fiul lui Bernardone? – Tu, Francisc din Assisi. Lumea se prăbuşeşte, Cristos este în primejdie, ridică-te, pune spatele tău şi sprijină lumea să cu cadă. Ca paraclisul meu a ajuns Biserica, o ruină. Întăreşte-o!»” (p. 53). Este evident că această viziune se referă la Biserică nu ca lăcaş de cult, ci ca adunare a oamenilor, totalitatea celor botezaţi (gr. ekklesia) în numele lui Cristos. Visul lui Francisc este o aluzie la naşterea franciscanismului ca reacţie la decăderea Bisericii şi la necesitatea înnoirii şi întăririi ei prin reîntoarcerea la principiile, spiritualitatea şi morala care-i stătuseră drept temelie.

Îndemnat prin căile tainice ale harului divin, Francisc se hotărăşte să părăsească toate cele ale lumii şi să îşi dedice viaţa slujirii lui Dumnezeu şi propovăduirii cuvântului Evangheliei. Îmbrăcat într-o manta veche, peticită şi găurită în multe locuri, pleca, însoţit de amicul său călugărul Leo, şi propovăduia din sat în sat strigând: ,,Ei săteni, veniţi să vedeţi! Aduc lucruri noi şi le împart; să ia cine apucă! Har! Har! Pomană!”. Iar sătenii auzeau şi alergau înaintea lui, femei şi bărbaţi, să vadă ce har se împărţea. Atunci Francisc se urca pe o piatră şi începea să vorbească despre dragoste, despre iubirea de Dumnezeu şi oameni, prieteni şi duşmani deopotrivă, animalele pământului şi păsările cerului şi pământul pe care călcăm. Vorbea fermecat despre dragoste, iar când nu mai putea să-şi găsească cuvintele, îl apuca plânsul. Mulţi îl ascultau şi râdeau, alţii se mâniau, copiii aruncau cu pietre în el, iar alţii se apropiau într-ascuns şi îi sărutau mâna. Luau apoi porţile la rând, întindeau mâna şi cerşeau. Primeau câte o bucată de pâine uscată, sorbeau apă din fântâna satului, apoi porneau să propovăduiască în alt sat.

În felul acesta începe povestea uimitoare a Sfântului care a marcat creştinismul din întreaga lume. Pe deplin sărac, neavând decât sacul cu care era îmbrăcat, desculţ, cu picioarele însângerate, suferind de frig şi de foame, deseori uzi până la os, prin unele sate erau bătuţi crunt cu pietre, iar sătenii dădeau drumul câinilor să-i muşte, dar Francisc nu contenea să strige: ,,Dragoste! Dragoste! Dragoste!”. Toate ispitele, suferinţele, încercările dar şi minunile pe care Francisc le-a trăit, ne arată cât de anevoios este drumul către cunoaşterea şi unirea cu Dumnezu: ,,Tari sunt inimile oamenilor, pietre (..). Dar aveţi pe Dumnezeu cu voi, nu vă temeţi. Şi în orice prigoană să spuneţi: «Am venit în lumea asta ca să suferim, să fim omorâţi şi să biruim». De ce să vă temeţi? De cine să vă temeţi? Nu vă temeţi de nimeni. Cine s-a unit cu Dumnezeu dobândeşte trei mari haruri: atotputernicia fără putere, beţia fără vin, viaţa fără moarte” (p. 280).

Romanul lui Nikos Kazantzakis – Sărăcuţul lui Dumnezeu – a apărut la editura Humanitas Fiction în anul 2016, face parte din colecţia Raftul Denisei coordonată de Denisa Comănescu, are un număr de 395 de pagini şi este tradus din neogreacă de Ion Diaconescu.