Suferind, vei dărui. Jurnalul fericirii

Literatura celor ieșiți din temnițele comuniste este citită și recitită de decenii întregi, reușind să captureze un moment teribil al istoriei noastre naționale, reprezentând atât întuneric, cât și lumină. Exemplele pozitive ale celor care au rezistat în fața tăvălugului totalitar strălucesc încă și pot să ne îndrepte spre rezistență și bunătate.

Nicolae Steinhardt, personalitate complexă și impozantă a culturii române interbelice și, mai apoi, postbelice, compune o carte în care scrie despre tumultul său interior și își descrie lupta spirituală purtată decenii întregi până la botezul său, în rit ortodox, în mod clandestin în celula unei închisori. Înainte de aceasta, evreul care a cochetat și cu mișcarea legionară a avut prea puțin loc în viața sa pentru un dialog serios cu Nevăzutul.

Jurnalul fericirii nu are o structură cronologică stabilă, ci sare din an în an și din deceniu în deceniu, urmărind mai degrabă dilemele și conflictul interior al autorului decât o narațiune coerentă. Fragmentarea este benefică pentru o mai bună atenție acordată ideilor pe care le expune Steinhardt. Consider că punctul forte al cărții este tocmai acesta: gândurile presărate parcă la întâmplare, așteptând să fie culese de cititorul curios.

Cartea lui Steinhardt nu este ușor de citit. Autorul a fost un erudit care a trăit înconjurat, în celulele întunecoase ale temniței, de cele mai strălucite minți ale României interbelice, care treceau cu ușurință prin filozofie, teologie, politică și psihologie. Textul lui cere, de multe ori, o lectură silabisită pentru a putea înțelege pe deplin contextul sau argumentele autorului sau ale altor  martori „înviați” de el pentru a dialoga cu noi.

Steinhardt reușește să surprindă esența și realitatea clocotitoare a unei credințe vii. Credința sa născută în lanțuri, care a trăit în anii de temniță, dar și după eliberare, a reprezentat pârghia ce l-a salvat pe autor de la îngroparea într-o existență anostă și crispată în interiorul unei univers totalitar constrângător.

Chiar dacă cititorul nu este de acord cu ceea ce propune Steinhardt, aceasta nu zădărnicește efortul lecturării cărții. Dincolo de latura apologetică (mărturisitoare) și, evident, înclinată spre tradiția ortodoxă a creștinismului, ni se propune o credință redusă la o esență arhaică, dar mereu inovatoare. Un creștinism nobil care poate face o diferență, dacă este trăit cum trebuie.

Recunosc, mă așteptam la mai multe detalii despre viața din închisoare, despre experiențe unice sau emoționante, în genul cărții Cu Dumnezeu în subterană. În schimb, mărturia lui Steinhardt este despre temniță ca loc al învierii, nu al morții. În cele mai cumplite condiții a luat naștere un om nou, un om viu, care a biruit sistemul cel mai crunt al zilelor sale. Jurnalul fericirii poate servi drept rețetar pentru o astfel de schimbare. Lupta cea mai dezlănțuită a fiecăruia dintre noi este împotriva noastră, iar un exemplu pozitiv ne poate fi de folos mereu.

Jurnalul fericirii este unul dintre acei munți ai literaturii pe care ar trebui să-i urci cel puțin o dată în viață; la ultima pagină, vei realiza nevoia unei noi lecturi, cândva, în viitor.

Volumul poate fi găsit prin librării în mai multe ediții. La editura mănăstirii Rohia a apărut o ediție în anul 2005. Editura Polirom a publicat aceeași ediție în 2008, iar în 2012 a publicat Manuscrisul de la Rohia, o versiune diferită a operei (povestea cărții este la fel de antrenantă pe cât este și conținutul ei).